Ziarul de Duminică

Poftă de ciocolată/ de Care Santos

Poftă de ciocolată/ de Care Santos

Autor: Ziarul de Duminica

28.01.2016, 23:39 179

Care Santos s-a născut în 1970, în oraşul Mataró din apropierea Barcelonei. A scris de la vârsta de opt ani, câştigând prima competiţie literară la 14 ani. A studiat mai întâi dreptul, urmând tradiţia familiei, iar apoi filologia la Universitatea Autonomă din Barcelona. Şi-a început cariera jurnalistică la Diari de Barcelona, lucrând ulterior în redacţiile cotidienelor ABC şi El Mundo. În prezent, este critic literar la suplimentul El Cultural al ziarului El Mundo şi coordonează site-ul dedicat literaturii spaniole La Tormenta en un Vaso. Este fondatoarea Asociaţiei Tinerilor Scriitori Spanioli, a cărei preşedintă a fost timp de opt ani. A debutat în 1995 cu volumul Cuentos cítricos. Este autoarea a zece romane, şase volume de proză scurtă, două volume de poezii, precum şi a numeroase cărţi pentru copii şi adolescenţi, pentru care a primit o serie de premii importante: Ciudad de Alcalá, Ana María Matute, Alfonso Cossío, Gran Angular, Edebé. Printre volumele publicate de Care Santos se numără Intemperie (1996, povestiri), Aprender a huir (2002, roman), El dueño de las sombras (2006, roman), La muerte de Venus (2007, roman), Los que rugen (2009, povestiri). Roman ambiţios şi scris admirabil, în castiliană, Încăperi ferecate (Habitaciones cerradas; Humanitas Fiction, 2013) a apărut în 2011, având o carieră internaţională spectaculoasă. Aerul pe care îl respiri (El aire que respiras; Humanitas Fiction, 2014), romanul său din 2013, s-a bucurat de acelaşi succes.

Poftă de ciocolată (Desig de xocolata),roman publicat în 2014, a fost distins cu premiul Ramon Llull şi a devenit imediat bestseller.

Destinele a trei femei, din trei secole, unite de pasiunea pentru ciocolată, ale căror mâini au mângâiat aceeaşi ciocolatieră fină, din porţelan alb, produsă în manufacturile de la Sèvres. Un triptic fascinant, care reface, în sens invers, în scriituri şi pe tonalităţi diferite, istoria parfumatei băuturi coborând în timp din prezent până în secolul XVIII, de la sofisticata ciocolată cu condimente de astăzi la cea artizanală. „Aerul pe care îl respiră” personajele – reale şi imaginare, îmbibat de aromele ciocolatei şi de magia muzicii, le îmbibă, la rândul lui, toate trăirile – dragoste, trădare, dorinţe, ambiţii – în oraşul dulciurilor şi al operei, Barcelona.

Cartea va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, traducerea din limba catalană fiind semnată de Jana Balacciu Matei.

 

8 noiembrie 1899, Gran Teatre del Liceu străluceşte aşa cum o face doar în serile de premieră. E o bună ocazie să te laşi văzută, mergi la braţul cuiva care a insistat mult să-l însoţeşti. Mult. Înainte să cobori din trăsură spui o rugăciune, ce-ţi vine în minte, te rogi să meargă totul bine.

Nu vrei să se simtă jenat de tine doctorul, adică Horaci.

În hol, toţi discută veseli, fără griji, de parcă cel mai important pe lume ar fi că se fac premiere de opere. Te privesc pe furiş, se prefac că nu-i nimic ciudat, că toată lumea e acolo unde trebuie să fie. Ştii că eşti un element discordant, nu-i nevoie să ţi-o reproşeze privirile lor. Adineauri, când plecai de acasă, ţi-ai jurat să nu te afecteze, dar acum eşti neputincioasă. Te afectează. Zâmbeşti ca să nu se observe, să nu suferi, să nu te simţi atât de altfel, atât de descurajată.

Dacă doctorul Volpi, Horaci, ar şti cât de teamă îţi este, ar vrea să ţi-o scoată din cap cu una din frazele lui – „Hai, hai, Aurora, lasă-i pe fandosiţii ăştia să vorbească, nu vezi că n-au altceva de făcut?”, dar nu vrei să sufere, nu vrei să-i strici seara. Abia coborâtă din trăsură, cât doctorul Volpi se desparte de vizitiu, eşti orbită de ţinutele doamnelor pline de bijuterii. Par nişte prinţese şi vor să fie privite de toţi. Scara principală e o defilare de eleganţă. De-ai putea să priveşti totul de-afară, gândeşti, când începi să urci. De n-ai face parte din spectacolul ăsta!

Horaci arată foarte bine în frac. Jiletcă, lanţul ceasului de aur, joben, pantofii lustruiţi şi părul bine aranjat, cu un strop de briantină. Nu-i după ultima modă, dar îţi place gustul lui din alt timp. Pe de altă parte, e un bărbat din cei eleganţi de la natură, născuţi parcă să umble tot timpul îmbrăcaţi conform etichetei. Ţi-e de-ajuns o privire ca să verifici că nu-i nici unul ca el. Nici unul nu-i poate face concurenţă. Doctorul are o lumină specială, poate fiindcă în el totul respiră armonie sau poate fiindcă zâmbetul nu-l părăseşte nici o secundă. Arată mulţumit. Nu-s mulţi care la vârsta lui – se apropie de optzeci – să zâmbească atât de senin, atât de simplu şi natural, de parcă doar asta ar fi făcut. Când zâmbeşte, ochii albaştri i se luminează de ceva copilăresc şi ţie ţi se pare un băieţaş, care încă nu vrea să crească. Şi atunci îi zici: „Eşti ca un copil al meu, mare, Horaci”, şi el zâmbeşte şi răspunde: „Graţie ţie, Aurora, doar graţie ţie”.

– Uite, Aurora, Salonul Oglinzilor, îţi şopteşte discret la ureche şi-n glasul lui desluşeşti admiraţia celui care intră într-un loc sacru.

Ţi-e greu să nu izbucneşti în exclamaţii. Încerci s-o ascunzi, dar eşti copleşită. Ridici privirea discret, ţi se pare că-l strângi un pic de braţ, fără să-ţi dai seama.

Ia uite, Aurora! Cine este femeia în rochie mov care te priveşte, uimită, impertinentă, din oglinda înconjurată de coloane şi muluri? Nu mai e tânără, a trecut de patruzeci de ani, dar, aranjată aşa, pare altceva. Părul îi e strâns la ceafă. Rochia îi lasă umerii goi. Îi are încă delicaţi, ca de tinerică, şi la mijlocul decolteului luceşte un medalion din aur alb şi fildeş, asortat cu cerceii. Pe mâini, doar un solitar, nici exagerat, nici ostentativ – aşa a vrut ea –, martor preţios al unei iubiri pe care nici acum nu crede că o merită. Cine e nou-venita asta pe care nu o cunoaşte nimeni? De unde a ieşit? Din ce lume subterană a fost salvată? Cine o s-o observe primul? Şi cum o să afle cine, ce mic gest o să-l trădeze? O fi ceva ciudat în îmbrăcăminte, în purtarea, în cuvintele ei? Nimic, poate doar o prudenţă exagerată, ca aceea pe care-o arată cei care calcă pe un teren nesigur. Şi totuşi se vede de la prima privire: e o intrusă. Locul ei e departe de această splendoare: e o intrusă. E aici, dar nu are dreptul. De-ar şti oglinda, ar refuza să-i întoarcă imaginea. Dar oglinzile nu vor să ştie nimic de aceste complicaţii şi se amuză lăsându-se înşelate de aparenţe.

– Îţi place? Aşa-i că-i fabulos? te întreabă la ureche doctorul Volpi, cu figura aia de copil jucăuş.

Dai din cap că da, că vorbele nu-ţi ies. Ochii ţi-s umezi de emoţie. E mult mai frumos decât ţi-ai închipuit vreodată când îţi povestea el, în nopţile în care savuraţi împreună două ceşti de ciocolată.

– Dar stai să vezi restul, adaugă avansând spre garderobă.

Cât aşteptaţi ca să vă lăsaţi pardesiele şi pălăria, salutaţi câteva persoane. Înainte de salutul de rigoare, te privesc cu coada ochiului, nu reuşesc s-o ascundă destul.

Horaci face prezentările.

– Daţi-mi voie să v-o prezint pe Aurora, soţia mea.

Doctorul Volpi, Horaci, stârneşte admiraţie unanimă; toţi îl respectă, chiar şi când ia hotărâri nebuneşti. Să aduci o oarecare la operă, unde s-a mai văzut? Nimeni nu vrea să se poarte urât, zâmbesc şi vă spun afectat: „Bun-venit, stimată doamnă“ sau te întreabă, parşiv, dacă-ţi place Wagner, să vadă ce spui, sau să vadă dacă poţi să spui ceva, şi Horaci te salvează: „Aurora e mai mult cu opera italiană, ce să-i faci, se spune doar că nimeni nu-i perfect”. Şi ei, ceilalţi, ei de-adevărat, se întorc şi fac în şoaptă comentarii maliţioase. „Soţia lui? Nu cred! Sigur nu s-a-nsurat. Nu e posibil să se fi-nsurat”. De câte ori stau de vorbă doi ţi se pare că te critică, că te-au descoperit, că vorbele lor îl murdăresc pe Horaci şi-l pun într-o situaţie penibilă… şi inima-ţi bubuie de-atâta suferinţă şi nelinişte. Horaci, totdeauna atent, îşi dă seama, se-apropie şi-ţi spune la ureche:

– Lasă-i să plesnească de invidie.

E o uşurare să ajungi în avanlojă, chiar dacă a trebuit să străbateţi un culoar plin de prezentări şi de priviri surprinse, de neîncredere şi de orgoliu. Te-aşezi pe scaun şi laşi să-ţi scape un suspin. Ai vrea să-i spui să te lase aici, asunsă de toate privirile sau, şi mai bine, să te lase să te întorci acasă, să spună la toţi că ai leşinat. Nu s-ar mira nimeni. „A fost prea mult pentru ea, sigur, sărăcuţa, nu e obişnuită cu aşa-ceva”. Dar Horaci îţi oferă un pahar de apă rece, îţi strânge mâna şi-ţi spune:

– Mă bucur că ai vrut să vii.

Şi asta ţi-e destul ca să-ţi recuperezi forţele. Îţi zici: „Cum aş putea să-i refuz ceva omului ăsta?” Te ridici, îţi aranjezi fusta şi-ţi umpli plămânii cu aerul încărcat de esenţe necunoscute. Doar atunci te îndrepţi spre lojă. Horaci ţi-a povestit că rolul Isoldei e unul dintre cele mai dificile pentru cântăreţe – „Cuvântul corect este «soprană», dar tu zi-i cum vrei” – şi te gândeşti la biata fată care-o să iasă peste câteva minute pe scenă şi te întrebi cui i-o fi mai frică, ţie sau ei? Horaci te apropie de scaun, aşteaptă să te aşezi, se aşază lângă tine, salută pe cineva cu o mişcare a capului şi te priveşte fascinat, cu privirea aceea care te transformă, şi zice „Totu-i bine” şi te face să te simţi demnă să ocupi un scaun într-o lojă de la Liceu cu un minut înainte să înceapă o operă de Wagner. „Pesemne nu eşti în toate minţile, Aurora”, mormăi fără să scoţi o vorbă.

„Şi, Dumnezeule, ce spectacol!”, gândeşti înainte de a avea timp să priveşti măcar scena. Rochiile doamnelor, duzinele de lumini electrice, ornamentele aurite, catifelele, parfumul de grandilocvenţă peste tot. Îţi scoţi încet mănuşile, le pui pe balustradă. Horaci le ia şi le aşază pe un scaun.

– Să nu-ţi cadă, zice şi imediat face semn cu ochii spre loja de vizavi. E Antoni Sampons cu fata lui, dar cred că nu te-au recunoscut.

Chiar în clipa aia, ciocolatierul Sampons, de parcă privirile s-ar atrage, face un gest cu capul ca să-l salute pe Horaci, care-i răspunde, politicos, la fel. Îl imiţi, cu mai puţină afectare, cum te-a învăţat Horaci. Antonieta, fiica, îşi ridică privirea din program, vă salută cu o răceală distrată şi se întoarce imediat la lectură. De mult nu mai e fetiţa pe care ţi-o aminteşti tu, ai impresia că nici măcar n-ai fi recunoscut-o. Trebuie să aibă – faci calcule rapide, dar exacte – da, sigur: are douăzeci şi şase de ani. O priveşti pe furiş, zicându-ţi că are nu ştiu ce din mama ei, poate aroganţa gestului sau poate felul cum îi încadrează părul faţa, dar, în ansamblu, e mult mai puţin graţioasă decât Càndida. N-o ajută deloc îmbrăcămintea de culoare atât închisă, n-o favorizează deloc, atât de nepotrivită pentru o femeie tânără ca ea, dar nu, nu e asta, adevărul e că bietul copil n-are scăpare. E urâtă şi nu-i nimic de făcut, mai bine de spus lucrurilor pe nume. E urâtă ca păcatul, pare de necrezut, cum e posibil, când tată-său lângă ea încă arată bine, iar maică-sa, nici ea o Madonă, putea fi privită. O fi nenorocirea, nu poate să treacă dezastrul printr-o viaţă de om şi să nu-l boţească. Dintr-o dată îţi dai seama ce faci şi te cerţi că eşti atât de rea. „Ce faci, la Liceu, cu gânduri atât de murdare despre o doamnă pe care o ştii de când s-a născut, Aurora, pentru numele lui Dumnezeu, învaţă să te porţi!„

– Tot singură-i, domnişoara Sampons, aşa-i? îl întrebi pe Horaci, care-ţi confirmă imediat.

Bineînţeles că-i singură, ştiai deja, e de-ajuns s-o priveşti, sărăcuţa! Acum ia un binoclu şi se pregăteşte să urmărească spectacolul, îi spune ceva tatălui şi el zice da, amândoi formează o pereche ciudată, parcă foarte potrivită, dacă n-ar fi tată şi fiică şi dacă lucrurile ar fi cum ar trebui să fie. Nu e ciudat că nu s-a măritat, dacă chiar şi de-aici văzută parc-ar avea mustaţă, cu umbra-aia neagră ca de puf deasupra buzei. Şi iar te cerţi, şi mai aspru: „Aurora, vrei să fii amabilă să te porţi ca o doamnă şi să nu-l faci pe doctor să se jeneze, că nu merită, era aşa de bucuros să te aducă”. Aşa-ţi petreci un timp, certându-te pentru gând, în timp ce pe-afară îţi pui un zâmbet misterios foarte adecvat circumstanţei.

E chiar un paradox că singurii care te cunosc cu-adevărat nici nu te-au privit. Antonieta, fiindcă pare foarte preocupată să studieze programul de sus până jos. Domnul Antoni, fiindcă viaţa celorlalţi nu-l interesează nici cât negru sub unghie. Şi, chiar de l-ar interesa, sunt ani de când a pierdut capacitatea de a mai fi surprins de ceva.

Fabricantul de ciocolată Antoni Sampons, fostul ginere al defunctului şi nefericitului inventator al utilajelor industriale don Estanislau Turull, care-i era şi vecin de lojă, nu lipseşte niciodată de la spectacolele de la Liceu, doar dacă prezintă Il trovatore, singura operă pe care nu vrea s-o mai vadă niciodată. Oricine în acest univers de flecare şi indiscreţi ştie că bogatul ciocolatier e un adevărat domn, nu doar un meloman înrăit, şi că are o problemă fără soluţie cu personajul Manrico, despre care nu vorbeşte nimeni în prezenţa lui şi a fiicei.

„Şi cea de-alături trebuie să fie loja lui Turull”, îţi zici, dar despre asta nu vrei să întrebi. E mult de când ţi-ai interzis ţie însăţi să vorbeşti cu Horaci despre lucruri din trecut. Şi-apoi, totul începe să fie puţin prea îndepărtat, nici nu merită. Dar memoria nu poate sta locului şi acum, că eşti pe scena originală, privind drept spre loja care a fost a fabricantului de utilaj industrial Estanislau Turull şi a soţiei lui, donya Hortènsia, nu ştii cum îţi vine, clară, în minte imaginea domnişoarei Càndida îmbrăcată ca o prinţesă, ieşind din casă la braţul tatălui ei. Cât l-a adorat nefericitul domn Estanislau pe copilul ăla! N-ai mai văzut aşa-ceva, nici în bine, nici în rău.

Şi deodată înţelegi de ce copilul adormea în avanlojă de cum începea primul act, dar îi înţelegi şi tatăl, îndurerat că fata nu poate să aprecieze operele, nici măcar pe cele italiene. Mai ales Rigoletto. Ah, Rigoletto, o să-i spui doctorului Volpi, adică Horaci, să te ia când or s-o prezinte, că vrei să ştii toate lucrurile despre care domnul Stanislas vorbea fascinat. Ţi-e clar că o să ştii să cânţi o bucăţică, cea cu „Bella figlia dell’amore”, pe care-ai ascultat-o de-atâtea ori lângă Càndida.

– Ştii ce-am auzit? zice deodată doctorul, purtat de gânduri în aceeaşi direcţie cu tine. Càndida Turull s-a întors la Barcelona.

 

Din romanul în curs de apariţie la editura Humanitas Fiction, colecţia „Raftul Denisei“. Traducerea din limba catalană de Jana Balacciu Matei

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO