O intrare abrupta in subiectul cartii este de dorit, atata timp cat domnul Vianu insusi ne ofera imaginea brusca a instituirii unei metafizici a spiritului, pornind de la Stagirit. Inainte de Aristotel se poate cu greu vorbi despre o metafizica, in sensul contemporan al perceperii acestei sintagme. Sunt doar prefigurari a ceea ce ar putea sa insemne acest parcurs prin istoria gandirii, fie ca vorbim de Presocratici, fie de Platon. Ce inseamna insa aceasta metafizica a spiritului? Nimic altceva decat o desfasurare a cunoasterii de la intelectul uman catre cel divin, pur. Este schitarea unei aritmetici recognoscibile la filosofi diversi, apartinand unor scoli distincte, in algoritmul careia ceea ce se evidentiaza este acest raport care nu tine atat de fiinta, cat de unificarea ei dintr-un punct de vedere epistemologic. Aceasta unificare ce salveaza totusi polisemia sensului fiintei in diferite traditii se face vestitoarea caracteristicii principale si principiale a unui fundament al teologiei filosofice. Cazul lui Plotin este elocvent in aceasta privinta. La Plotin, concluziv intregului corpus al Enneadelor, cunoasterea de tip metafizic se inscrie in coordonatele depasirii de sine prin asimilarea unei ascensiuni spre Divinitate.
Daca, pentru Aristotel, obiectul ultim al metafizicii nu este decat Intelectul pur, care poate fi gandit de intelectul nostru, pentru Hegel, subiectul divin poate fi negat pentru a lasa loc unui subiect individual, uman. Concretetea acestui traseu, de la Aristotel la Hegel, releva lipsa de ariditate pe care autorul o adopta ca esenta a stilului sau. In fond, intreaga carte a lui Stefan Vianu este subsumata acestei potentialitati de nedorit. Dar este un risc asumat cu atata eleganta si putere argumentativa, incat textul se ridica, de fapt, prin aceasta la inaltimea unor asteptari pe care un lector avizat intotdeauna le are.
De ce nu ar fi metafizica spiritului o alta denumire, eufemistic-filosofica, a teologiei? Pornind de la Aristotel si incercand un parcurs ce se straduieste sa rezume evolutia raspunsului la aceasta intrebare, Stefan Vianu ne ofera un peisaj viu al Arcadiei pe care toti filosofii de importanta majora au strabatut-o cu sau fara aceasta intentie explicita. Titlul pare sa creeze dispozitii contrare in cititorii interesati de subiect sau neavizati in plan tehnic. Oare, in ceva mai mult de 200 de pagini, sa poata fi rezumata aceasta istorie fascinanta a metafizicii occidentale? Realitatea care se lasa intrevazuta dupa parcurgerea paginilor este cu totul alta. Stefan Vianu are puterea sa ne aduca tuturor la cunostinta un fapt simplu, care nu necesita explicatii tehnice amanuntite: nucleul metafizicii occidentale este identificabil cu raportul dintre intelectul uman si cel divin. Primul impuls da rezultatul nedumeririi in ochii unui specialist al subiectului si impresia unei lecturi usoare in mintea oricarui alt cititor. Dar tehnica si jargonul elaborat, bine stapanite de cineva, nu fac din acea persoana un "specialist". Ceea ce confera aceasta aura este tocmai modestia cu care competenta se conjuga intotdeauna. Iar la Stefan Vianu se produce tocmai acest efect.
Utilitatea cartii pentru intelegerea propriei noastre istorii este direct proportionala cu volumul imens de munca depus de autor. Povestea simpla a urcarii spiritului epistemic catre intelectul divin, la Aristotel si Plotin, iar mai apoi, cu Hegel, coborarea acestuia in Istorie trebuie sa fie pe deplin inteleasa. Este meritul lui Stefan Vianu aceasta aducere in coerenta a unor chestionari ce par sa angajeze o practica speciala de discurs. Cu alte cuvinte, Stefan Vianu face vizibil farmecul filosofiei, fara ingratitudinea caderii in "popularizare".
*) Stefan Vianu, Metafizica spiritului de la Aristotel la Hegel, Editura Humanitas, Colectia „Academica", Bucuresti, 222 pp.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
