Relatia primara dintre filosofie si anarhism este radiografiata cu finete de George Woodcock in "Anarchism", o carte-cult pentru toti cei care adera la ideile anarhiste si pentru cei care vor sa inteleaga fenomenul acesta.
A vorbi despre anarhie poate fi, in sine, un lucru ce dovedeste necesitatea anarhismului. Desigur ca anarhismul nu este necesar, argumentele acestui curent mergand de la utopie sociala pana la un soi de liberalism usor de introdus in societatea reala. Motivatia principala pentru care anarhismul nu este de preferat se recunoaste in puternica ingerinta nihilista a acestuia. Primul pas catre o societate care sa se poata apropia de perfectiune este de a dizolva contractul social deja stabilit. Filosofii care au promovat anarhismul nu au facut altceva decat sa-l transforme intr-o ideologie. Iar ca orice ideologie, anarhismul trebuie sa fie reglementat. Reglementarea este anexata coruptibilitatii in egala masura. Unul dintre principiile de baza ale anarhismului spune ca acesta refuza regulile. Insa acest refuz nu se poate intemeia decat prin inlocuirea cu alte reguli. Argumentatia este falacioasa pentru ca releva un cerc vicios. Anarhismul poate ramane o teorie despre o societate perfecta, in lipsa statului si in afara constrangerilor impuse de acesta, dar nu poate trece la un nivel care sa determine progres. O comunitate anarhista ar fi la fel de statica precum individualismul atroce profesat de acelasi tip de gandire política. Ambele directii in care merge anarhismul, fie colectivista, fie individualista, sunt sortite irealizabilului. Anarhismul propune in primul rand eradicarea relelor din societate. Pentru ca statul este vazut de teoreticienii curentului ca fiind corupt de propria sa existenta, atunci statul trebuie sa-si inceteze existenta. Etatizarea corpului social echivaleaza cu insasi distrugerea rolului de conducere al statului. Acesta trebuie sa devina treptat minimal, pana in punctul in care, total restranse atributiile sale, sa dispara. Ordinea statala este elementul pus in discutie de catre anarhisti. Aceasta ordine este vazuta ca intemeindu-se pe o morala ce exclude optiunea deciziei libere. Printre promotorii anarhismului s-au numarat: William Godwin (filosof englez, primul teoretician al anarhismului), Pierre-Joseph Proudhon (practic, primul anarhist declarat prin critica pe care o face economiei etatizate), Piotr Kropotkin si Mihail Bakunin (ganditori rusi care au teoretizat un anarhism "de stanga"), Max Stirner (intemeietorul unei etici "egoiste"). Prin aceasta descoperim de fapt mai multe familii de anarhisti, mai multe tipuri de gandire care promoveaza anarhismul. Exista fractiuni care se revendica de la un tip de interactiune sociala colectivista, in acelasi timp in care individualismul anarhist este principiu pentru alte grupari. Militantismul anarhist este in mare voga astazi printre tinerii din universitatile occidentale. Este, se poate spune, o traditie de nonconformism, care uneori se confunda cu teribilismul adolescentin. Insa ceea ce merita evidentiat este faptul ca multi teoreticieni care se preocupa de soarta statului vor sa promoveze, de fapt, valori. Acest lucru necesita subliniere pentru ca nu trebuie perpetuata prejudecata ca anarhismul este doar o atitudine. Anarhismul este, desigur, mai mult decat atat. Se poate recunoaste, in curentele de gandire ale anarhismului de orice fel, dorinta de a institui o alta ordine in locul celei deja existente. O ordine care sa garanteze bunastarea indivizilor in modul cel mai autentic cu putinta. Ca acest lucru este sau nu posibil prin recurgerea la anarhie, George Woodcock nu incearca sa analizeze. Singurul sau interes in aceasta carte este acela de a face vizibila o varianta de gandire política ce se poate erija intr-un program de lupta efectiva.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
