Pascal a fost reprezentantul cel mai stralucit, chiar daca nu cel mai fidel, al doctrinei lui Jansenius, teolog olandez reformator care insista asupra rolului decisiv al predestinarii in chestiunea relatiei dintre harul divin si liberul arbitru. Filosoful francez a aderat la comunitatea de la Port Royal in contextul luptei impotriva catolicismului iezuit, impotriva teologiei oficiale si a filosofiei patronate de autoritatea romana, in fond, aceasta comunitate marcand profunda criza prin care trecea catolicismul impreuna cu feudalitatea.
Blaise Pascal se intoarce la om si la ceea ce tine mai degraba de fiinta umana si de adancurile ei foarte dificil de sondat si de ghicit. Din momentul vestitei revelatii, el devine constient de importanta pe care o are omul in economia alcatuirii Universului. Fundamentele credintei lui Pascal vor fi de acum biblice si mai putin stiintifice. De altfel el pune fara ezitare semnul echivalentei intre stiintele vanitoase pe care mintea umana le poate dobandi si vidul pe care de fapt acestea il reprezinta.
Prin urmare, Pascal nu se va orienta, asemenea lui Descartes, asupra unei "mathesis universalis" si va abandona definitiv scepticismul lui Montaigne in favoarea unei incercari radicale de reforma a naturii umane. Ceea ce doreste in primul rand Pascal este sa il scuture puternic pe om din starea de indiferenta morala in care se complace. Nepasarea omului in problemele care privesc pozitia si destinul sau in Univers ii umplu sufletul de indignare. Omul trebuie smuls din aceasta stare de indiferenta totala, inconstienta, ne spune Pascal, si adus in acea dispozitie sufleteasca in care sa realizeze conditia nefericita in care se afla. Omul trebuie sa-si realizeze ratacirea si solitudinea, neantul peste care planeaza. Primul pas in aceasta directie il constituie examenul naturii umane, soldat cu constatarea unor contradictii ireductibile. Este vorba desigur despre distinctia pe care o face Pascal intre dogmatici si pironieni (intre adeptii lui Epictet si cei ai lui Montaigne).
Epictet nu vazuse decat grandoarea omului, forta ratiunii si a caracterului sau. Exaltandu-i calitatile, i-a trecut cu vederea defectele si imperfectiunile. Montaigne, dimpotriva, a reusit sa ignore sublimul fapturii umane, lasand loc pentru o "deconstructie" a naturii acesteia. Aici este locul unde va interveni cu sanse mari de izbanda "dialectica" pascaliana, in sensul ca aceasta constatare a unor opozitii in cadrul definirii caracteristicilor umane va facilita accesul la un echilibru interior ce face savoarea lecturii operei filosofice a lui Pascal. In descrierea lui Pascal omul apare ca o fiinta complexa si contradictorie, ca un amestec de lumini si umbre. Omul este Homo duplex, amestec de spirit si materie, ratiune si pasiuni, inclinatii superioare si porniri animalice. Ratiunea il indeamna la cautarea certitudinii in materie de cunoastere, dar aici intervin o multime de influente inselatoare care il abat de la aceasta cale; omul este supus erorii naturale, de neinlaturat fara ajutorul divin. Tabloul in care este zugravit omul este dur, ca un rechizitoriu judecatoresc, denuntand si exgerand, sub actiunea unei duble inspiratii, imperfectiunile naturii umane, pentru a trezi astfel pe necredincios din amorteala necredintei sale si a-l determina sa incerce si sa accepte totul pentru a iesi din aceasta stare. Macinat de indoiala, prada iluziilor, tristetii si neantului, omul pare harazit unui destin sumbru. Constiinta imperfectiunilor reprezinta insa pentru Pascal conditia indispensabila a efortului de a dezlega misterul vietii morale. A transforma insa vointa si a modifica natura omului, actionand pana in adancul inimii, este o sarcina mult mai dificila, mai complexa decat a geometrului care poate deduce un adevar din altul. Numai crestinismul poate rezolva si explica contrarietatile naturii umane.
Mizeria omului vine de la pacatul originar, iar maretia lui de la harul divin. Filosofia traditionala nu poate indeplini aceasta sarcina, ratiunea inseamna gandire, la care se adauga sentimentul si vointa, dar este prea flexibila si capabila de a servi orice cauza. Pascal ravneste spre aflarea unor certitudini linistitoare si cercetarea neabatuta a unui punct de sprijin solid, dar acestea sunt marcate de mari drame interioare, in care meditatiile se dovedesc deseori inutile sau superficiale in raport cu forta prea puternica si cu totul oarba a tentatiei ignorantei. Pascal si-a dat repede seama de inutilitatea efortului de a-i cauta credintei un suport rational. Gandirea sa atat de personala, insetata de adevaruri clare si controlabile, va refuza supunerea unei "cumintenii" a gandului neiscoditor. Va adopta in cele din urma atitudinea matematicianului probabilist sau a jucatorului lucid care calculeaza sansele unei solutii aduse de hazard. In acceptia pascaliana, adevarata credinta presupune experienta reala, traita a divinitatii, dar tocmai acest ideal Pascal nu l-a putut atinge. Convins de ineficacitatea procedeelor irationale, cvasigeometrice in materie de credinta, Pascal incearca o alta cale, care, indirect, constituie un omagiu adus ratiunii. Daca demonstratiile cele mai riguroase raman inoperante, e necesar sa se adapteze "automatul", caci suntem deopotriva automat si spirit si, pentru a genera credinta, automatismul deprinderilor poate realiza mai mult decat ratiunea insasi. Un puternic suflu umanist strabate si insufleteste opera lui Pascal. Stiinta, filosofia, morala, religia, intregul univers pascalian graviteaza in jurul fiintei umane, deschizandu-i perspectivele nemarginirii odata cu imaginea propriilor imperfectiuni, solicitand-o la un viguros efort de redresare interioara. E o conceptie si o drama de constiinta totodata, in substanta careia se intalnesc si se ciocnesc tendinte de provenienta eterogena, marcand conflictul interior, antrenandu-l pe Pascal in directii divergente. Doua curente principale se confrunta, alimentate cu numeroase aluviuni: unul inspirat de concluziile omului de stiinta, celalalt de principiile jansenismului. Cercetarile fizicianului si analiza principiilor primare ale geometriei l-au condus pe Pascal la imaginea complexitatii si imensitatii naturii, in dubla ei infinitate. Elanului jansenist insa, care confunda perfectiunea cu o transcendenta divina, i se opune atitudinea intelectuala a omului de stiinta si a observatorului lucid, straduinta, pe urmele lui Montaigne, de a restitui omul propriei sale naturi, restabilind astfel echilibrul dintre realitate si ideal. In viziunea lui Pascal, omul este capabil sa se cunoasca, sa-si analizeze contradictiile si sa lupte impotriva lor, isi poate da seama de ceea ce este si de ceea ce trebuie sa fie. Destinul este inscris in ultima instanta in natura lui si nu e hotarat de un principiu aflat dincolo de lume. Idealul este de gasit in persoana umana, iar omul se poate depasi fara sa iasa din granitele propriei sale misiuni.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
