De mintea înceţoşată a celor din grup nu se lipea nicio vorbă din cele spuse de Iulius. Irin era ochi şi urechi, deşi auzise aceste lucruri pentru a cîta oară nici el nu mai numărase. Iulius se încălzise şi trebuia să-şi continue expozeul: „De unde veniţi voi a fost, în urmă cu zece mii de ani locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană”. Şi a început să citească de pe acele coli de hîrtie pe care le ţinea în mînă ca pe nişte documente absolut valabile. După ce a prezentat generalităţi, Iulius s-a buricat şi a spus: „Atenţie! Ce veţi auzi acum nu au vrut să asculte cei îndreptăţiţi să o facă: ...cea mai veche scriere din lume, cu cinci-şase mii de ani înainte de Christos, s-a descoperit tot acolo... Tot acolo a fost inventat arcul. Tot acolo, primele cuptoare sub formă de furnale. Primele cuie de fier…”. Şi a renunţat să mai citească de pe colile pe care le avea în mînă, spunînd ceea ce de atîta ori a repetat cu alte ocazii: „De acolo, aşa cum aţi plecat voi acum spre America, dar, sper să vă întoarceţi, să nu-mi staţi mie pe cap, au plecat carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii, aheii şi dorienii, fenicienii, roxalanii, dardanii...”. Erau nume de naţii dispărute despre care cei de faţă nu auziseră pînă atunci. Doar Irin le mai ascultase de mai multe ori, tot de gura lui Iulius pronunţate. Şi cum să nu se fi născut din acei oameni Primul legiuitor, îşi spuse în gînd, liniştindu-şi îndoiala în privinţa cărţii pe care o traducea Alma, continuînd: „Un grup de savanţi americani a ajuns la concluzia că Potopul a avut loc pe malul vestic al Mării Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată. Cred că vă daţi seama cine, nu?! Ulimp înseamnă Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă, adică Olimpul nu era altceva decît muntele Bucegi pe care nu întîmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pămînt... Voi mai vedeţi şi acum, atunci cînd un om de la ţară nu este acasă, lasă un băţ în uşă, obicei venit tot de la străvechii traci...”. „Ba acum se intră în casă şi în curte chiar dacă pecetluieşti porţile cu zece lacăte” a spus Lache, cel mai vorbăreţ dintre dansatori. „Asta se întîmplă peste tot în lume” a spus Iulius. Şi a continuat: „Dar acest obicei al furatului nu vine de la traci, ci de la alte popoare care ne vor ocupa pe de-a-ntregul. Cei mai buni arheologi au considerat pe daci cel mai statornic popor. Nu am emigrat decît în ultimii ani. Noi nu am avut sclavi, ci doar robi, mult mai tîrziu. Cea dintîi şcoală, cu peste o mie patru sute de ani înainte de Christos, se construieşte în Tracia nord-dunăreană, aşa numita Şcoală a Androniconului, unde preoţii zamolxieni predau toate disciplinele începînd cu teologia, în care cultul Soarelui şi cel al celor douăsprezece Constelaţii erau la mare preţ. Pitagora a învăţat la această şcoală. Cimerienii se trag din partea de nord-est a Carpaţilor. Aceştia s-au deplasat apoi în Anatolia. Cînd au migrat spre nord, au fost cunoscuţi cu denumirea de celţi. Aici era paradisul terestru. Obiceiurile şi porturile populare sunt de acum şapte mii de ani. Noi vom deveni un popor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria la 1922, fără să i-o ceară nimeni, că noi vom fi cel mai îndrăgit popor al lumii...”. „De asta ne alungă toţi acasă pe unde ajungem” a spus Lache, scrutat de privirile lui Irin. Iulius n-a auzit. Sau s-a făcut că nu aude. Ştia şi el foarte bine acest lucru. Era mult prea aprins şi dornic să mai spună încă o dată ceea ce credea, deşi grupul din faţa lui nu era unul atît de important. Însă costumele şi măştile lor îi restîrniseră patosul care se aprinsese în el în ultima vreme. Şi a continuat, preluînd idei din acele coli de hîrtie pe care le ţinea în mînă: „Dar ce să vorbim de un indian din zilele noastre, cînd Dionisie Peiegetul, la 138, după Christos, scria într-o carte a lui despre imensa ţară a dacilor. Herodot îl considera neamul cel mai numeros după inzi. Aveau din vechime cinci zei la care se închinau: Gebeleizis, zeul suprem, înaintea Primului legiuitor, zeu al tunetelor şi al fulgerelor, Bendis, zeiţa pădurilor, a farmecelor, a vrăjilor şi a lunii, Derzis, zeul vigorii, al sănătăţii, Kandaon, un zeu asemănător lui Ares, zeu al războiului, şi Zamolxis, care îi adună pe traci într-o singură credinţă. Dar aveau şi alţi zei, ca Dabatopienos, zeul metalurgiei, Eitiosaros, uitat de mitologie, ca de altfel toţi ceilalţi, în afară de Primul legiuitor...”.
Ochii lui Iulius îi urmăreau pe cei adunaţi în office-ul lui ca pe adevărate pîlnii în care dorea să toarne lumina pe care avea impresia că numai el o deţine. Cînd însă a venit cu informaţia în care pînă cînd şi ultimul mare zeu izvodit de omenire, Iisus, fiu al lui Dumnezeu şi al Fecioarei Maria, îşi are originile tot aici, Irin, care, deşi un liber cugetător, a devenit foarte atent şi dorea din tot sufletul să nu fie făcut părtaş la o blasfemie, pe care nu ar putea-o trece cu vederea, chiar cu riscul de a-l pierde ca prieten pe cel în care îşi pusese deseori mari speranţe de menţinere a unei relaţii fireşti.
Mie îmi era imposibil să-l opresc, fiind invitatul lui Irin, ştiind şi din discuţia de la DeMarco, de acum o zi, că nu este deloc comod să încerci o altfel de abordare decît cea pe care el o impunea, încît am acceptat să mai rabd încă o dată argumentele lui Iulius, mai ales că apăreau pentru prima dată în auzul meu primele lui îndoieli: „Tăbliţele de la Tărtăria datează de peste şapte mii de ani înainte de Christos”. (Mai adăugase el două mii ani de la el!). Deci nu pot avea nicio legătură cu dacii, care aveau să apară cu trei-patru mii de ani mai tîrziu... Aici mi-am dat seama că pasiunea lui pentru protocronismul despre care nu ştia mare lucru îi juca renghiul. „Păi dacă noi ne aflăm pe pămîntul nostru de cînd e lumea, ba mai mult suntem buricul ei, atunci cum de alte popoare, de prin împrejurimi bănuiesc, au trecut şi au locuit pe aici, înainte de a exista pe aceste locuri suflare de om, lăsînd şi cîteva tăbliţe scrise într-o limbă de nedescifrat?” m-am trezit pur şi simplu întrebîndu-mă. „Ceea ce este evident este faptul că nu există o continuitate între acele tăbliţe şi vreo scriere ulterioară, pentru că altfel ar fi trebuit să găsim şi alte texte intermediare” a mai spus Iulius, cedînd ceva din susţinerea tezei lui...
Irin îşi revenise. Înainte de a veni la Iulius cu grupul de dansatori pentru a-i aduce aminte de casa de departe, ascultaseră cu toţi enoriaşii predica lui Teofil care se bucurase enorm de prezenţa mare a celor din comunitate, mulţumindu-i acestuia pentru ideea minunată pe care a avut-o, aceştia umplînd sala socială a bisericii, după slujba închinată Întîiului Mucenic, Sfîntul Arhidiacon Ştefan. În sine era justificat să nu audă acum tot felul de digresiuni pe marginea naşterii lui Iisus, aşa cum a fost cea cu asemănarea dintre Apollon, un zeu păgînd, şi Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Dar n-a fost chip, pentru că Iulius, lăsînd importanţa tăbliţelor deoparte, a continuat cu digresiunile lui legate de asemănarea dintre Apollon şi Iisus: „Ultimul apostol al lui Christos a fost Pavel din Tars, iar cel care a restaurat cultul zamolxian a fost Buerebuistas – aşa le spunea el: lui Zalmoxis, Zamolxis, iar lui Burebista, Buerebuistas –, căruia poporul i-a spus Pavel Ter, adică Cel mai Mare Împărat. O fi oare întîmplător? Pavel vine către Iisus din rîndul ostaşilor păgîni. Iisus a fost crucificat pe dealul Golgota, care înseamnă Locul Căpăţînii, iar zeul trac Apollon a fost ucis pe colina Arge-Dava, adică Locul Capului sau Căpăţîna. Credeţi că este pur şi simplu întîmplător?! Cel care l-a adus acasă pe Apollon ucis a fost tatăl adoptiv, Aisepios, nobil din ţinutul Aurumenetti, adică Ialomiţa de azi, în timp ce cel care a luat trupul lui Iisus de pe cruce şi l-a pus în mormînt a fost un om bogat din Arimateea, cu numele de Iosif. Cel care a prorocit naşterea Gemenilor divini a fost Orpheus, cel îngropat lîngă Orhei, căruia i s-a mai spus şi Ion, adică Magnificul, în timp ce profetul care l-a precedat pe Iisus a fost Ioan Botezătorul. Lui Orpheus i-au tăiat capul Manaides, adică dansatoarele, pe timpul marii preotese Salonai, iar Sfîntului Ioan Botezătorul i s-a tăiat capul în urma unui dans al Salomeei. Ca şi zeul trac, Christos a înviat şi s-a înălţat la cer. Lui Apollon i s-a mai spus Char-Ystos, adică Fiul Cerului, iar lui Iisus, pur şi simplu Christos. Apostolii celor doi au lăsat traco-dacilor un Nof Diadis, adică un Noul Testament, iar cartea sacră a creştinilor se numeşte Noul Testament...”. Iulius era de neoprit.
Irin nu dorea să afle mai mult despre partea a doua a Bibliei, decît ştia din cărţile citite de el ca autodidact, nu ca Teofil care era doctor în teologie. În fond, ceea ce dorea să spună Iulius, fără să îşi dea seama, era faptul că totul s-a repetat, că cei care au impus omenirii noua religie, cea a creştinismului, n-au făcut decît să copieze o poveste la fel de impresionantă, care a ţinut mii de ani omenirea într-o religie care a dominat marele ţinut al Geto-Traciei, şi mai ales că totul s-a născut pe pămîntul pe care mai toţi îl batjocoresc, iar cei care ar trebui să-l pună în valoare nu o fac.
Spera ca măcar cartea lui Carolus Lundius, dezgropată din casa unei bătrîne suedeze de mîinile iuţi ale unui emigrant ajuns acolo de pe malurile Ialomiţei şi expusă vederii într-un anticariat din Uppsala şi de acolo în mîinile lui, să facă lumină.
În apartamentul ei din Duane House, trecînd pagină cu pagină, după ce şi-a făcut un manual de traducere a latinei medievale, Alma nu mai era atît de convinsă. Dar nu voia să-i spună aceasta lui Iulius, care, la citirea primelor pagini, s-a văzut cam descurajat. Nu atît cît să-l facă să tacă în faţa dansatorilor veniţi din Ţara de Sus a Moldovei, din zona foştilor daci liberi, a costobocilor, să-i reîmprospăteze dorinţa de adevăr. Şi a continuat: „Un trib dacic se numea Creastonai, etnonim ce aminteşte de creştini. La fel, Iros vine de la Irodia – numele Crăiesei Ielelor şi al Reginei Vîntoaselor, nume care aminteşte de Seth, acel vînt năpraznic, duşmanul lui Ram. Iisus Christos este cunoscut din vechile scrieri creştine drept Fiul Domnului. Ei bine, ascultaţi aici, Zamolxis era numit de traco-geţi Aizus, adică Fiul! Nimic deosebit, nu, o coincidenţă, veţi zice? Luaţi aminte, atunci, că Aizus se citeşte Ezus. Comparaţi cu ebraicul Jesus, frecvent întîlnit chiar înainte de naşterea lui Iisus Christos. Jesus, citit Gisus în engleză, se poate ajunge la aceeaşi concluzie, aparent senzaţională: Iisus-Jesus era un vechi nume ebraic, frecvent întîlnit, preluat de daco-geţi pentru semnificaţia lui divină. În Spania şi acum se foloseşte frecvent numele Jesus. Încă de acum două mii de ani, evreii voiau să se numească Cohen, adică Marele Preot, Lev-Leon, adică Leul-regele animalelor, Fischer, adică pescarul, Cezar, ca împăraţii romani, Solomon, Saul, David, niciodată Goliath, Samuel, Max-Massimo, de la Maximus şi aşa mai departe. Mai tîrziu, tot evreii au transformat numele Mîntuitorului în Isus, cu un singur i, care înseamnă nici mai mult nici mai puţin decît măgar în ebraică, semn al ostilităţii faţă de propovăduitorul unei credinţe ce nu le aparţinea şi nu le convenea. Motiv pentru care s-a găsit soluţia de compromis: Iisus. De ce nu Iesus sau Ezus? Pentru că aceste variante aminteau prea mult de originea traco-dacă a numelui Mîntuitorului! Cea dintîi icoană din istoria iconografică a lui Iisus Christos se găseşte pe Columna lui Traian şi este numerotată XVII, număr fatidic în credinţa romană, de către Cichorias pe unul din registrele Columnei lui Traian. Figura sa, cu părul şi barba crescute în voie, nu se deosebeşte cu nimic de dacii bărboşi şi pletoşi de pe restul columnei. Oare este întîmplătoare această apariţie? Nu cumva Iisus Christos era cunoscut la acea vreme ca avînd orgine traco-getică? De ce nu mai există şi alte dovezi în acest sens?…” Şi răspunsul a venit instantaneu tot de la Iulius: „Pentru că unii au avut grijă, de-a lungul secolelor, să elimine toate vestigiile stînjenitoare…”.
Din volumul în curs de apariţie la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
