Ziarul de Duminică

Carturarul sub vremi

Carturarul sub vremi
11.11.2008, 15:37 130

Dovada cea mai recenta a frumoasei devotiuni o constituie monumentala lucrare cu caracter monografic aparuta la Editura Universitatii "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi (Ion H. Ciubotaru, Petru Caraman. Destinul carturarului, 657 p.), o carte-eveniment, alcatuita laborios, cu intentia de a restitui posteritatii imaginea nealterata a vietii si personalitatii savantului de talie europeana. Autorul a avut sansa (cum vedem, pe deplin meritata!) de a fi ales drept unic discipol si legatar testamentar al carturarului retras in turnul de fildes dupa excluderea din universitate, prieten de incredere al profesorului prigonit de comunisti, tradat de colegi, ispitit de turnatorii onctuosi, persecutat sistematic si urmarit pas cu pas de ura neimpacata a politrucilor rosi de invidie si inclinati spre ticalosie prin insasi natura lor becisnica, de fapturi josnice, cu instincte primare.

De aceea, date fiind circumstantele vitrege in care si-a desfasurat activitatea intelectuala "vlastarul de razesi din Tara de Jos" (am preluat inspirata formula dupa titlul unui capitol din carte), Ion H. Ciubotaru insista asupra tariei de caracter si a celorlalte trasaturi morale menite a scoate inca mai mult in evidenta dimensiunea eroica a biografiei invatatului om cu destin exemplar, cristalizat in proximitatea mitului. Intr-adevar, spre deosebire de confratii oportunisti, gata oricand sa-si ofere serviciile pentru un profit oarecare, Petru Caraman a refuzat, demn, pactul cu diavolul, preferand sa-si pastreze constiinta imaculata. In plus, dincolo de refuzul obstinat de a colabora cu sistemul in lucrurile marunte, dupa scenariul bine cunoscutelor practici insidioase, in genul trocului insignifiant si al tranzactiilor lesnicioase capabile sa-ti furnizeze totusi pacatoasa iluzie a nevinovatiei, carturarul a consimtit chiar la sacrificiul suprem, acela al vanitatii de autor, si asta intr-o masura care-l apropie, fara pic de exagerare, de figurile legendare ale ascetilor din vechime. 
Avem de-a face aici, cum bine observa atentul exeget, cu "singurul caz din istoria noastra culturala si, probabil, unul din putinele existente in lume, cand opera unui mare invatat e formata, in proportii covarsitoare, de postume". Prin testament, Petru Caraman a lasat culturii romane, cu precizarea ca nimeni nu are dreptul sa profite in vreun fel de pe urma minunatului dar, "o impresionanta zestre de manuscrise: 32 de studii, insumand aproape 6.000 de pagini dactilografiate!".
Generozitatea savantului imi aminteste de gestul memorabil al lui Tolstoi care, batran, in speranta indreptarii morale a semenilor, hotaraste sa-si daruiasca opera umanitatii, spre dezacordul mult prea pragmaticei sale tovarase de viata, ingrijorata de veniturile viitoare ale familiei. In schimb, spre deosebire de genialul romancier, plecat de unul singur in lumea larga, trebuie spus ca Petru Caraman a avut norocul unui sprijin constant din partea sotiei, adevarat inger pazitor, care i-a acceptat intransigenta, incurajandu-l mereu sa nu dezerteze de la datoria scrisului. E vorba despre scrisul dezinteresat, inteles ca forma privilegiata de manifestare a libertatii spiritului, peste mode si timp. Iata o marturisire cat se poate de concludenta: "Eu nu mai scriu ca sa public, cum am facut candva. Nu scriu pentru actualitate, ci pentru o vreme viitoare, cand oamenii se vor trezi, in sfarsit, din nebunia furibunda, distrugatoare de valori, care-i bantuie de atatia ani de zile. Eu nu scriu, dupa cum n-am scris niciodata, pentru nici un partid si pentru nici un regim".
In consecinta, cand regimul totalitar a facut imposibila afirmarea necenzurata a personalitatii creatoare, carturarul a optat pentru autoexilul voluntar, in preajma catorva prieteni fideli si a familiei unite intr-o nobila suferinta si in credinta ca raul n-are cum sa dureze o vesnicie. Este acesta un exemplu sublim de rezistenta la opresiune, care rastoarna pe buna dreptate justificarile post festum de tipul "asa au fost vremurile", "nimeni nu e curat", "trebuia sa supravietuim intr-un fel". Or, in mediul universitar iesean (si nu numai), cu cateva fericite exceptii, Petru Caraman nu se bucura nici azi de prea mare simpatie. Citind cartea profesorului Ion H. Ciubotaru am inteles, in sfarsit, cauzele bizarei atitudini. Nu insist, pentru ca e departe de inteleptul exeget gandul rafuielilor postume, care au produs atata nedreptate in societatea noastra neasezata!
Gratie gestului minunat de postuma recunostinta al profesorului Ciubotaru, universitatea ieseana (si mediul academic, in genere) are astazi sansa unei nesperate redresari morale. Sa-i multumim, asadar, si sa-i aducem vrednicului exeget cuvenita reverenta!
 
 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO