Cum de îngăduie Dumnezeu atâta răutate pe Pământ, atâta violenţă, atâtea crime? – se întreabă, de mii de ani, retoric-ostentativ sau sincer nedumeriţi, atei, liberi cugetători, agnostici, dar şi destui credincioşi.
Cum de îngăduie, de pildă, războiul?
Răspunsul s-a dat de multe ori, dar, cum întrebarea persistă, nu e niciodată inutil să-l mai dăm o dată. Şi o vom face citând nu vreun doctor în teologie, un înalt prelat sau un sfânt Părinte bisericesc, ci un autor considerat minor, specializat în thrillere de război, Sven Hassel. El spune: „Dumnezeu nu a îngăduit. El a dat oamenilor libertatea, inclusiv aceea de a face un război.”
Căci, desigur, liberul arbitru, ca să fie real, nu-nseamnă, nu poate însemna numai libertatea de-a face ce vrei – aşa, la nivelul de „Nu-mi iau muşcate albe, ci roşii” sau „Nu beau bere, ci vin” – ci şi, inevitabil, libertatea de a greşi. Inclusiv de a greşi grav. Inclusiv de a face rău.
La vreo patru mii de ani după Facerea Lumii, Dumnezeu se lămurise de mult cum au înţeles oamenii să-şi folosească minunatul dar al libertăţii de a alege, astfel încât s-a decis să le trimită zece porunci – care de fapt nici nu se numeau astfel, ci legi, adică reguli. În termenii mileniului trei după Hristos – un manual de utilizare a liberului arbitru.
De-atunci încoace, adepţii celor două mari religii ale lumii care recunosc istoriile din Vechiul Testament – dar şi o mare parte din restul pământenilor, în numele altor credinţe – par a avea mari dificultăţi în a respecta aceste reguli, şi asta în ciuda faptului că o parte dintre ele sunt formulate şi în termenii justiţiei umane – cu alte cuvinte, încălcându-le, rişti nu doar îndepărtata (şi, pentru unii, improbabila) judecată divină, ci şi, mult mai repede şi mai clar, sentinţe judecătoreşti.
Motive suficiente să ne întrebăm: Şi totuşi, oare cât de greu o fi să nu ucizi?
Să le luăm pe rând, urmărind înşiruirea ortodoxă:
1. „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” Credinţa nu e un job sau un hobby – să poţi avea mai multe. E uşor de înţeles că porunca a fost prima formulată într-o lume care, la vremea respectivă, era încă, în mare parte, dominată de politeism. Nu cred că, în zilele noastre, vreun iudeu sau creştin (de orice confesiune) are vreo problemaă în a respecta această lege.
2. „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele de sub pământ. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti”. O cerinţă care, prin interpretări diferite, a reuşit să scindeze creştinismul, între cu sau fără icoane, cu sau fără statui, statuete şi crucifixuri, dacă se referă doar la simplii muritori sau şi la sfinţi etc. Încă o dată, la nivelul credincioşilor, nu cred că e o problemă: trebuie să ai un ego nemăsurat ca să-ţi tragi bust sculptat şi nu tu decizi ce se află într-o biserică.
3. „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău.” Pare o cerinţă elementară, ceea ce ar trebui s-o facă unanim acceptată, dar, cum ştim, mulţi credincioşi sunt foarte departe de asta, în cel puţin două feluri: înjurăturile, limbajul murdar – respectiv bancurile implicând lucruri sfinte.
4. „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău”. Respectată în linii mari, inclusiv prin Codul Muncii, dar e loc de suficiente şi inevitabile discuţii privitoare la limitele regulii: sunt anumite munci pe care e musai să le faci şi în ziua a şaptea. Sunt convins că Dumnezeu nu se supără pentru acelea, ci doar pentru excesul de zel.
5. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.” Iată o lege care ar merita repetată în fiecare zi! Fireşte, ştim că există oameni violenţi, iresponsabili sau cu alte defecte grave care-i fac să nu merite calitatea de părinţi, cu atât mai puţin cinstirea copiilor – dar acestea sunt excepţiile. Fiecare dintre ele trebuie judecată separat şi cu multă atenţie.
6. „Să nu ucizi.” Cum ziceam: cât poate fi de greu!? Cu o precizare: dacă justiţia umană face distincţia între crima cu premeditare, cea fără premeditare şi cea din culpă, adică accidentală, dacă deosebeşte legitima apărare şi dacă nu pedepseşte crimele comise de soldaţi într-un război – fiţi siguri că justiţia divină face toate aceste nuanţări cu asupra de măsură!
7. „Să nu fii desfrânat.” Ar fi caraghios şi jalnic să ne apucăm să ne dăm de ceasul morţii întrebându-ne: „Da’ ce-nseamă desfrânat? Şi cât de desfrânat?” Să nu fii desfrânat, punct. Greu, desigur...
8. „Să nu furi.” Greu de tot, pentru unii...
9. „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.” Şi aici sunt convins că Dumnezeu face diferenţa între o minciună spusă sub tortură şi una aruncată din invidie.
10. „Să nu râvneşti la casa aproapelui tău; să nu râvneşti la femeia aproapelui tău, nici la ogorul lui, nici la sluga lui, nici la slujnica lui, nici la boul său, nici la asinul său şi la nici unul din dobitoacele lui şi la nimic din cate sunt ale aproapelui tău.” Fără îndoială, cea mai neglijată din Decalog, prea puţini luând-o în serios, pentru că este singura care incrimnează nu o faptă, ci o intenţie! Un păcat cu gândul. Nu că să nu încerci să i le iei (lucru prevăzut deja în porunca a opta), dar nici măcar să nu râvneşti la ele! Pun pariu că majoritatea oamenilor, ajunşi la ultima lege din Chivotul Legământului, îşi spun în gând: „Aici cam exagerează!”...
Bine. Şi ce face Dumnezeu dacă îi încalci poruncile? Te iartă. Cu puţine şi foarte modeste condiţii: să-ţi pară rău, să mărturiseşti, să accepţi ce-ţi spune preotul şi să încerci să nu mai păcătuieşti. Atât. O fi chiar aşa de mult?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
