Caută fata (I)/ de Raymond Chandler

Fragment din povestirea „Caută fata” inclusă în volumul IV din seria de  povestiri poliţiste şi cel care încheie integrala Raymond Chandler. Traducere de Virgil Stanciu.

În închisoare… ai mult timp de gândire la dispoziţie. De pildă, te gândeşti la reîntâlnirea cu iubita pe care ai lăsat-o în urmă. Carmady, uriaşul, are acum ocazia de a verifica la cald scenariile închipuite „la răcoare“.

Afară vântul roşu bate… în bar, doi clienţi se bucură de liniştea dinaintea furtunii. Nu prea mult. Negăsind fata căutată, al treilea intrat îşi varsă amarul şi gloanţele pe trista figură de la bar. De ce? Numai Marlowe ştie.

Muzica de jazz răsună… dar nu într-un club de noapte, ci pe holurile unui hotel respectabil. Leopardi, regele trompetei, îşi face de cap cu câţiva amici. Fără să ştie, detectivul hotelului întrerupe ultima reprezentaţie din viaţa marelui Rege.

Profesor Bingo… cel care apare la nevoie, când suferi din dragoste, şi îţi oferă o simplă cutiuţă cu praf de prizat. Poţi să o accepţi sau nu. Joe o face. Şi mai face ceva: o crimă perfectă sub inspiraţia prafului. Dar când praful dispare…

Tipul cel solid nu era problema mea. Nici atunci, nici mai târziu n-a fost; cu atât mai puţin este acum.

Mă aflam pe Central, Harlemul Los Angelesului, mai precis într-unul dintre cvartalurile „mixte“, unde încă existau localuri separate pentru albi şi pentru cei de culoare. Eram în căutarea unui mic bărbier grec, pe nume Tom Aleidis, a cărui nevastă ţinea morţiş ca el să se întoarcă acasă şi nu pregeta să cheltuiască ceva bani ca să-i dea de urmă. O misiune paşnică. Tom Aleidis nu era un interlop.

Am ochit namila care stătea în faţă la Shamey’s, un bar etajat unde se jucau zaruri, strict pentru oacheşi, nu prea atrăgător. Se uita în sus, la tuburile nefuncţionale din reclama luminoasă, cu o expresie de încântare, ca un imigrant hămesit care admiră Statuia Libertăţii, ca unul care aşteaptă de foarte multă vreme, după ce a parcurs un drum foarte lung.

Nu era doar mare. Era gigantic. Să tot fi avut vreo doi metri, îmbrăcat în hainele cele mai ţipătoare pe care le-am văzut vreo-dată pe un bărbat cu adevărat voinic.

Pantaloni maro cu pliuri, o haină aspră, cenuşie, cu nasturi mari ca nişte bile albe de biliard, pantofi cafenii din piele întoarsă, cu intarsii din piele albă de ied, o cămaşă cafenie, cravată galbenă, o uriaşă garoafă roşie şi o batistă decorativă, în culorile drapelului irlandez, frumos împăturită în trei colţuri şi plasată sub garoafă. Pe Central Avenue, nu neapărat strada din lume pe care oamenii se îmbracă cel mai modest, cu dimensiunile şi ţoalele lui trecea la fel de neobservat ca o tarantulă pe o felie de pâine cu ambrozie.

Intră la Shamey’s, împingând uşile batante. Cele două canaturi abia se opriseră din mişcare când explodară din nou, în afară. Ceea ce a zburat prin aer şi a aterizat în rigolă, cu un chiţăit stri-dent şi ascuţit, ca al unui şobolan rănit, fu un tânăr negru cu părul lins, într-un costum la două rânduri. Un „cafeniu“ de culoarea cafelei cu mai puţină frişcă. La tenul lui mă refer.

Totuşi, nu era treaba mea. L-am urmărit pe flăcăul de culoare prelingându-se de-a lungul zidurilor. Nu s-a mai întâmplat nimic. Atunci am comis greşeala.

Am făcut paşi pe trotuar până când am putut da şi eu un brânci uşilor batante. Doar cât să arunc o privire înăuntru. Prea mult.

O mână suficient de mare ca să şezi pe ea m-a înhăţat dureros de umăr şi m-a cărat pe sus prin uşă şi cale de trei trepte.

O voce blândă de bas mi-a şoptit la ureche:

– Locul de fumat e aici, amice. Poţi găsi unul mai bun?

Am încercat să-mi fac loc cu coatele, ca să-mi recapăt puterea. Eram neînarmat. Trebuşoara cu bărbierul grec nu mi se păruse a fi o misiune care s-o ceară.

Tipul mă înşfăcă din nou de umăr.

– E o speluncă din alea, am zis.

– Să nu spui aşa ceva, amice. Beulah a lucrat aici. Mica mea Beulah.

– Du-te sus şi convinge-te singur.

El mă săltă peste încă trei trepte.

– Mă simt grozav, zise. N-aş vrea să mă supere cineva. Hai să urcăm amândoi şi poate ne înmuiem buzele în ceva alcool.

– Nu te vor servi, l-am prevenit.

– N-am mai văzut-o pe Beulah de opt ani, amice, zise el moale, zdrobindu-mi umărul fără să-şi dea seama. Nu mi-a scris de şase. O fi având motivele ei. Dar lucra aici. Tu şi cu mine mergem sus.

– În regulă, am zis. Vin sus cu tine. Dar pe propriile mele picioare. Nu trebuie să mă cari tu. Sunt sănătos. Numele meu e Carmady. Am crescut mare. Mă duc singur la baie şi aşa mai departe. N-am nevoie de transport.

– Micuţa Beulah a lucrat cândva aici, repetă el blând.

Nici nu mă ascultase.

Am continuat să urcăm scările. M-a lăsat s-o fac pe picioarele mele.

În colţul îndepărtat, dincolo de bar, era o masă pentru zaruri şi ici, colo se zăreau câţiva muşterii. Vocile care se tânguiau în jurul mesei se curmară instantaneu. Ochii se ridicară spre noi, în tăcerea aceea letală, neomenească, a unei rase de extratereştri.

Un negru mare se rezema de contoar, în cămăşuţă cu mâneci scurte şi cu brasiere roz pe braţe. Un fost pugilist, lovit cu tot ce vrei, mai puţin un pod de beton. Se dezlipi de bar şi înaintă spre noi, cu genunchii îndoiţi şi mersul legănat de boxer.

Puse o mână lată pe pieptul ţipător îmbrăcat al namilei. Mâna lui nu arăta mai mare decât un buton de cămaşă.

– Albii n-au ce căuta aici, frati-miu. Numa’ noi, coloraţii. Cu regret.

– Unde-i Beulah? întrebă tipul uriaş, cu vocea lui moale de bas, potrivită cu faţa lată şi cu ochii negri, lipsiţi de profunzime.

Negrul nu râse cu adevărat.

– Nicio Beulah, frati-miu. Nici curve, nici fete, numa’ jocu’. Numa’ jocu’, frati-miu.

– Ai face bine să-ţi iei laba de pe mine, zise tipul cel solid.

Gorila făcu şi el o greşeală. Îl lovi. Am observat cum îşi lasă umărul în jos, să pună toată forţa trupului în croşeu. Un croşeu frumos, curat. Namila nici nu se obosi să-l pareze.

Îşi scutură capul şi-l apucă pe omul de ordine de grumaz. Se mişca rapid pentru dimensiunile lui. Gorila încercă să-l lovească cu genunchiul. Namila se întoarse spre el şi-l îndoi, înhăţându-l de centură pe la spate. Brăcinarul se rupse. Matahala îşi puse, simplu, palma lată pe spatele bătăuşului şi-l îmbrânci de-a lungul încăperii înguste. Gorila se izbi de peretele opus, cu o bufnitură care, probabil, s-a auzit până în Denver. Apoi alunecă lent pe perete în jos şi rămase, nemişcat, pe podea.

– Aşa, mormăi uriaşul. Acuma tu şi cu mine bem ceva. Ne-am dus la bar. Barmanul lustruia grăbit tejgheaua. Câte doi, câte trei, muşteriii ieşiră, nefăcând zgomot pe pardoseala goală, nefăcând zgomot pe scările întunecoase, necarpetate. Picioarele care se îndepărtau abia dacă fâşâiau.

– Whisky cu lămâie, comandă tipul solid. Am primit whisky cu lămâie.

– Ştii cumva unde e Beulah? întrebă impasibil uriaşul, ştergând cu limba o picătură de băutură de pe marginea paharului.

– Beulah, zici? scânci barmanul. N-am văzut-o p-aci de mult. Nu în ultima vreme, nu, dom’le.

– De când lucrezi aici?

– De vr’un an, socot. Cam de-un an, da, dom’le. Cam…

– De când îi coteţul ăsta un bârlog pentru cioroi?

– Cine zice?

Namila strânse, în dreptul şoldului, un pumn cât o vadră.

– De cinci ani, pe puţin, m-am băgat eu. Tipul ăsta n-are cum să ştie ceva despre o fată albă, numită Beulah.

Omul solid îmi aruncă o privire de parcă abia ieşisem dintr-o găoace. Se părea că băutura nu avea un efect pacificator asupra lui.

– Cine dracu’ te-a poftit să-ţi bagi nasu’?

I-am zâmbit. Am avut grijă să fie un zâmbet larg, prietenos.

– Eu sunt cel care a intrat aici cu tine. Ori ai uitat? Mi-a răspuns cu un rânjet alb, sec.

– Whisky cu lămâie, îi porunci barmanului. Scutură-ţi păduchii din pantaloni. Serveşte.

Barmanul se foia de colo colo, detestându-ne din albul ochilor. Localul era acum pustiu, cu excepţia noastră, a barmanului şi a gorilei prăvălite lângă peretele îndepărtat.

Omul de ordine gemu şi se mişcă. Se rostogoli într-o parte şi începu să se târască încet de-a lungul plintei, ca o muscă fără o aripă. Uriaşul nu-i acordă nicio atenţie.

– N-a mai rămas nimic din local, se plânse el. Aveau o scenă şi o orchestră şi nişte odăi drăguţe unde te puteai distra. Beulah scotea nişte triluri! Roşcată. A dracului de drăguţă. Urma să ne căsătorim, când am picat de fraier.

Aveam fiecare în faţă câte un nou whisky cu lămâie.

– Cum aşa? l-am întrebat.

– Unde credeai că am petrecut ăi opt ani de care-ţi povesteam?

– În Cabana de Piatră Singuratică a cuiva, am zis.

– Exact! zise el şi se bătu în piept cu un deget mare cât o bâtă de baseball. Steve Skalla. Jaful armat de la Great Bend, din Kansas. Patruzeci de miare. M-au găjbit chiar acolo. Eram ceea ce… Hei!

Gorila ajunsese la o uşă din spate şi căzuse prin ea. O încuietoare ţăcăni.

– Unde dă uşa aia? întrebă namila.

– Aia… ăla-i biroul lui Mistah Montgomery, domnu’. El îi bossu’. Şi-o căpătat înapoi birou’…

– Poate că ştie el, zise uriaşul. Îşi şterse buzele cu batista drapel irlandez şi o rearanjă, grijuliu, în buzunar. Ar fi bine să nu facă pe deşteptu’. Încă două whisky cu lămâie.

Străbătu sala până la uşa de dincolo de masa pentru zaruri. Broasca i se împotrivi o clipă, după care un panel căzu la pământ, iar el intră şi trase uşa după el.

La Shamey’s domnea acum o linişte totală. L-am privit pe barman.

– Tare, tipu’, i-am zis. Uşor de înfuriat. Înţelegi ideea. Îşi caută fosta drăguţă, care a lucrat aici, când localul era pentru albi. Ai ceva artilerie acolo în spate?

– Credeam că eşti cu el, zise, suspicios, barmanul.

– N-am avut de ales. M-a tras după el. N-aveam chef să mă arunce peste vreo casă.

– Sigur. Am o puşcă cu alice, mă informă barmanul, tot bănuitor. Dădu să se aplece sub tejghea, dar încremeni în poziţia aceea, dându-şi ochii peste cap.

Se auzi o bufnitură surdă în spatele localului, dincolo de uşa închisă. Poate o uşă trântită. Poate un foc de revolver. Un singur sunet. Altul nu mai urmă.

Barmanul şi cu mine am aşteptat prea mult, întrebându-ne ce putea fi zgomotul acela. Neplăcându-ne să ne imaginăm ce ar putea fi.

Uşa din spate se deschise şi apăru namila, cu un Colt 45 automat, armă militară, ca o jucărie în mâna lui.

Mătură încăperea cu o privire rapidă. Rânjetul lui era plin de tensiune. Arăta ca unul care putea jefui de unul singur banca din Great Bend de patruzeci de bătrâne.

Veni spre noi cu paşi iuţi şi silenţioşi, incredibili la unul de talia lui.

– Sus, negroteiule!

Barmanul se îndreptă de spate încet, verde la faţă; îşi ţinea în aer mâinile goale.

Namila mă pipăi de arme şi se îndepărtă de noi cu un pas.

– Nici domnul Montgomery nu ştia unde e Beulah, zise el blând. A încercat să mi-o spună… cu ăsta. Agită revolverul. Adio, jigodiilor. Ai grijă pe unde dai cu mopul.

Dispăru pe scări în jos, foarte repede, foarte silenţios.

Am făcut un salt în spatele barului şi am pus mâna pe puşca cu ţeavă retezată care stătea acolo, pe poliţă. Nu ca să trag în Steve Skalla. Nu era treaba mea. Ca să nu tragă barmanul în mine. Am străbătut încăperea şi am intrat pe uşa cu pricina.

Gorila zăcea pe podeaua holului, cu un cuţit în mână. Era inconştient. I-am luat cuţitul şi am păşit peste el printr-o uşă pe care scria Birou.

Domnul Montgomery se afla acolo, în spatele unui birouaş scrijelit, lângă o fereastră parţial bătută în scânduri. Îndoit ca o batistă ori ca o ţâţână.

Un sertar era deschis sub mâna lui dreaptă. Pe hârtia care îl căptuşea se vedea o pată de ulei.

Nu fusese o idee prea grozavă, dar de acum încolo n-avea să mai aibă idei bune.

Nu s-a mai întâmplat nimic cât timp am aşteptat să vină poliţia. Când a sosit, barmanul şi gorila dispăruseră. Eu mă încuiasem cu domnul Montgomery şi cu puşca. Pentru orice eventualitate. Cel însărcinat cu acel caz era Hiney. Un detectiv-locotenent cu fălci înguste, extrem de mocăit, cu mâini lungi şi galbene, pe care le ţinea pe genunchi în timp ce mă interoga la Circumscripţie în odaia cât un dulap. Avea cămaşa cârpită sub colţurile gulerului ţeapăn, de modă veche. Părea sărac, acru şi onest.

Asta se întâmpla cam cu o oră mai târziu. Ştiau deja totul despre Steve Skalla, din dosarele lor. Aveau până şi o fotografie, veche de zece ani, în care arăta la fel de lipsit de sprâncene ca o chiflă franţuzească. Unica necunoscută era unde putea fi găsit.

– Un metru nouăzeci, zise Hiney. O sută cinşpe kilograme. Un ins de talia lui nu ajunge departe, nu în ţoalele alea fistichii. Şi e prea zorit ca să-şi cumpere alte haine. De ce nu l-ai umflat?

I-am înapoiat fotografia şi am râs.

Hiney îndreptă spre mine un deget lung şi galben şi zise, pe un ton amar:

– Carmady, detectiv particular dur, ha? Un bărbat de un metru optzeci, cu un maxilar bun de spart pietre. De ce nu l-ai umflat?

– Încărunţesc pe la tâmple, i-am răspuns. Şi n-aveam pistolul la mine. El îl avea. Nu mă aflam acolo într-o misiune care să-ţi ceară să te joci cu pistolul. Skalla m-a agăţat, pur şi simplu. Am, câteodată, pe vino-ncoa’.

Hiney îmi aruncă o privire nimicitoare.

– Bun, am zis. De ce ne ciorovăim? L-am văzut bine pe individ. Putea vârî un elefant în buzunarul de la vestă. Şi nici nu ştiam că a ucis pe cineva. O să-l prindeţi voi.

– Mda, bombăni Hiney. Uşor. Dar nu-mi place să pierd niciun minut cu crimele astea sclipicioase. Fără fotografi. Fără spaţiu. Nici trei rânduri la faptul divers. Dracu’ s-o ia, au fost cinci fumurii – cinci, bagă de seamă – care şi-au scrijelit unul altuia amurguri din Harlem pe trupuri, odată, pe East Eighty-four. Morţi toţi. Carne sleită. Iar… vânătorii de ştiri nici n-au catadic-sit să intre.

– Arestaţi-l cu politeţe, am zis. Altminteri pune la pământ un pluton de agenţi de stradă. Atunci vi s-ar acorda suficient spaţiu.

– Atunci cazul n-ar mai fi al meu, mârâi Hiney. Bun, ducă-se dracului. Am dat sfară-n ţară prin radio. Nimic de făcut decât să aşteptăm.

– Caută fata, am zis. Pe Beulah. Skalla asta va face. Asta-i ţinta lui. Totul a pornit de la fată.

– Caut-o tu, îmi propuse Hiney. N-am mai pus piciorul într-un cuib al plăcerilor de douăzeci de ani.

– Cred că eu m-aş simţi ca acasă. Cât oferi?

– Sfinte Sisoe, omule, poliţia nu angajează detectivi particulari! Cu ce să-i plătească?

Îşi răsuci o ţigară, luând tutunul dintr-o cutie de tablă. Ardea doar într-o parte, ca un incendiu de pădure. În cămăruţa vecină, un tip răcnea la telefon, furios. Hiney îşi răsuci, mai meticulos, încă o ţigară şi o aprinse şi pe asta. Îşi încleştă iar mâinile osoase pe genunchii ascuţiţi.

– Gândeşte-te la reclamă, i-am spus. Pariez pe două’şcinci că o găsesc pe Beulah până să-l puneţi voi pe Skalla în spatele gratiilor.

Locotenentul medită. Parcă şi-ar fi numărat banii din cont cu pufăielile din ţigară.

– Maximum zece, vorbi el. Şi e numai a mea, proprietate privată. L-am privit lung.

– La tariful ăsta nu lucrez. Dar dacă reuşesc să termin într-o zi – şi nu te ţii scai de mine –, o fac pe gratis. Doar ca să-ţi demonstrez de ce de douăzeci de ani eşti tot locotenent.

Nu i-a tihnit replica asta mai mult decât îmi plăcuse mie a lui, cea despre cuibul plăcerilor. Dar am bătut palma.

Mi-am scos vechiul Chrysler din parcarea oficială şi am şofat înapoi spre zona Central Avenue.

Shamey’s era închis, vezi bine. Un poliţist în civil care-ţi sărea în ochi de la o poştă şedea în faţă într-o maşină, citind ziarul cu un singur ochi. N-am înţeles la ce bun. Nimeni de acolo nu ştia nimic despre Skalla.

Am parcat după colţ şi am intrat în holul diagonal al unui hotel pentru negri, numit Sans Souci. Două rânduri de scaune tari, goale, stăteau faţă în faţă, despărţite de o fâşie de covor din fibre. La re-cepţie şedea un tip pleşuv, cu ochii închişi şi mâinile puse una peste cealaltă pe tăblia tejghelei. Moţăia. Purta o cravată Ascot, cu nodul legat cam prin 1880, iar piatra verde a acului de cravată mai că ajungea la mărimea unei pubele. Bărbia lui lată, moale, se împătu-rea frumos pe cravată, iar mâinile îi erau grase, paşnice şi curate.

O placă de metal cu litere reliefate de lângă cotul lui spunea:

Hotel aflat sub protecţia International Consolidated Agencies, Inc.

Când deschise un ochi i-am arătat semnul cu degetul şi i-am zis:

– De la DPH, verificare. Aveţi vreo problemă?

DPH înseamnă Departamentul de Protecţie a Hotelurilor. O secţie a unei agenţii mai cuprinzătoare, care se ocupă de emiţă-torii de cecuri fără acoperire şi de cei care o şterg pe scara din dos, lăsând în camere valize uzate pline de cărămizi.

– Problemele, frate, zise el cu un glas piţigăiat, sonor, sunt beleaua de care tocmai am scăpat. Îşi coborî vocea şi adăugă: Nu acceptăm cecuri.

M-am rezemat în cot, lângă mâinile lui suprapuse, şi am făcut să se învârtă o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi pe lemnul gol, scrijelit.

– Ai auzit ce s-a întâmplat azi-dimineaţă la Shamey’s?

– Frate, am uitat.

Acum ambii ochi îi erau larg deschişi şi se holba ca prin ceaţă la moneda care se învârtea.

– A fost lichidat şefu’, l-am informat eu. Montgomery. Gâ-tul frânt.

– Domnu’ să-l aibă în pază, frate. Vocea îi mai coborî puţin. Detectiv?

– Particular, într-o misiune privată. Şi recunosc un om care poate păstra lucrurile aşa cum sunt, când văd unul.

Mă măsură cu privirea şi închise ochii la loc. Am mai dat un bobârnac monedei. Nu rezista să nu se uite la ea.

– Cine-i făptaşul? întrebă el şoptit. Cine l-a aranjat pe Sam?

– Un dur abia ieşit de la pârnaie, ofuscat că stabilimentul nu mai este pentru albi. Cândva era, dacă mai ţii minte.

Individul nu mi-a răspuns. Moneda a căzut pe o parte cu un zornăit uşor şi a rămas nemişcată.

– Zi cum vrei să jucăm, l-am îndemnat. Să-ţi citesc un paragraf din Biblie ori să-ţi ofer ceva de băut? Tu alegi.

– Frate, răspunse el sonor, nu ştiu de ce, dar îmi place să citesc Biblia în cadru intim, în familie. Apoi adăugă repezit, cu vocea de discutat afaceri: Treci iute de partea asta a tejghelei.

Am trecut dincolo şi am scos din buzunarul de la spate al pan-talonilor o sticlă de bourbon, pe care i-am înmânat-o sub protecţia biroului. El turnă precipitat în două păhărele, îl deşertă pe al său cu o mişcare lină, expertă, şi ascunse sticla.

– Ce vrei să afli? mă întrebă. Nu există crăpătură în trotuar pe care să n-o cunosc. Da’ poate nu vreau să vorbesc. Tăria asta a picat la ţanc.

– Al cui era Shamey’s până să devină un local pentru negri? El mă privi lung, surprins.

– Numele bietului păcătos, frate, era Shamey.

Am gemut.

– Cu ce naiba m-au echipat în loc de creier?

– E mort, frate, unit cu Domnu’. A răposat în una mie nouă sute douăzeci şi nouă. Intoxicare cu alcool metilic. Şi el care exact cu asta se ocupa! Îşi ridică iarăşi vocea până la nivelul sonor. În acelaşi an când bogătanii şi-au pierdut bunurile mobile şi nume-raru’. Vocea îi coborî din nou. Eu n-am pierdut niciun sfanţ.