Caută fata (II)/ de Raymond Chandler

În lista abonaţilor telefonici am găsit un singur Shamey: Violet Lu Shamey, 1644, West Fiftyfourth Place. Am cheltuit cinci cenţi într-o cabină.

După un lung interval, o voce drogată răspunse:

– Îm-hmm. Ce… ce-i?

– Sunteţi cumva doamna Shamey, al cărei soţ a administrat cândva un stabiliment de pe Central Avenue, un local de distracţie?

– Cum… ce? Pentru Dumnezeu! Soţul meu nu mai există de şapte ani. Cine ziceai că eşti?

– Detectiv Carmady. Vin la dumneavoastră. E important.

– Ci-cine spuneai că…

O voce groasă, grea, îngălată.

Casa era de un maroniu murdar, cu o peluză de un cafeniu murdar în faţă. În jurul unui palmier cu înfăţişare ameninţătoare se distingea un petic întins de pământ gol. Pe verandă, un balansoar singuratic.

Briza de după-amiază făcea ca vlăstarele netăiate ale poinsettiilor de anul trecut să ciocănească uşor în faţada casei. Un şir de rufe ţepene, îngălbenite, spălate aproximativ, fluturau pe o sârmă ruginită în curtea laterală.

M-am dus cu roadsterul ceva mai departe, l-am parcat pe partea opusă a străzii şi am revenit pe jos.

Soneria nu funcţiona, aşa că am bătut la uşă. O deschise o femeie care-şi sufla de zor nasul. O faţă lungă, gălbejită, încadrată de păr cu aspect buruienos. Trup fără nuri, într-un halat de frotir din care dispăruseră de mult culorile şi modelul. Doar ceva în care era învelită. I se iţeau degetele picioarelor, butucănoase, dintr-o pereche de papuci de casă bărbăteşti, rupţi.

– Doamna Shamey? am întrebat.

– Dumneata eşti ăla…?

– Da. Eu v-am sunat adineaori. Îmi făcu un semn obosit să intru.

– Încă n-am avut timp să deretic, scânci ea.

Ne-am aşezat în două balansoare rablagite şi ne-am privit de-a curmezişul unui living burduşit cu vechituri, cu excepţia unui mic radio nou, care zumzăia liniştit, cu scala slab luminată.

– Unicul meu tovarăş, zise ea. Apoi râse pe înfundate. Bert n-a făcut nimic, nu-i aşa? Nu mă vizitează des copoii.

– Bert?

– Bert Shamey, domnule. Soţul meu.

Râse din nou, ridicându-şi şi coborându-şi picioarele. În chicoteala ei se auzea un ecou vag de chercheleală. Se părea că în ziua aceea nu puteam scăpa de influenţa alcoolului.

– Glumeam, dom’le, zise ea. Doar e decedat. Dea Domnul să fie destule blonde ieftine acolo unde se află el. Aici nu s-a putut sătura de ele.

– Presupun că ar fi folosit şi una din aia.

Mi s-a părut că ochii ei nu mai priveau în gol.

– Nu mai ştiu. Cineva special?

– Mda. O fată pe nume Beulah. Nu-i cunosc numele de familie. Lucra la Clubul de pe Central. Încerc să-i dau de urmă pentru familia ei. Clubul e acum un local pentru oamenii de culoare şi se înţelege că cei de acolo n-au auzit de ea.

– N-am călcat în el niciodată! ţipă femeia cu neaşteptată violenţă. N-am de unde să ştiu.

– Era animatoare, am zis. Dizeuză. Nu sunt şanse s-o fi cunoscut, ei?

Îşi mai suflă o dată nasul, în cea mai murdară batistă din câte văzusem.

– Sunt răcită, mă anunţă.

– Cunoaşteţi remediul cel mai eficient.

Ea îmi aruncă o privire urâtă.

– Tocmai m-am lăsat de el.

– Eu nu.

– Doamne, zise ea. Nu eşti poliţist. Niciun poliţist n-ar cere de băut.

Am scos jumătatea mea de litru de bourbon şi am pus-o în echilibru pe genunchi. Sticla era încă aproape plină. Recepţionerul de la Hotel Sans Souci nu poseda un rezervor prea încăpător. Ochii femeii, de culoarea algelor marine, se năpustiră direct la sticlă. Vârful limbii îi umezi buzele.

– Omule, asta zic şi eu pileală, suspină ea. Nu-mi pasă cine eşti. Ai grijă să n-o spargi.

Se ridică, împingându-se, ieşi legănat din cameră şi se întoarse cu două pahare murdare, din sticlă groasă.

– Fără adăugiri, ceru ea. Aşa cum l-ai adus. Îmi întinse paharele.

I-am turnat o porţie care m-ar fi făcut să levitez peste un zid. Pentru mine, una mai mică. Ea o înghiţi de parcă ar fi luat o aspirină şi se uită semnificativ la sticlă. I-am turnat a doua doză. Cu asta se duse să se aşeze în fotoliu. Ochii îi deveniseră cu două nuanţe mai căprui.

– Licoarea asta moare nedureros în mine, zise. Habar n-are ce  i se întâmplă. Da’ despre ce vorbeam?

– Despre o roşcăţică pe nume Beulah. Lucra la local. Acum vă amintiţi mai clar?

– Da.

Îşi termină al doilea pahar.

M-am dus lângă ea şi am pus sticla alături, pe masă. Folosi puţin şi din sticlă.

– Ţine-te bine de scaun şi nu călca pe şerpi, mă sfătui ea. Am o idee.

Se ridică din fotoliu, strănută, aproape făcând să sară halatul de baie de pe ea, îl trase brutal peste abdomen şi mă fulgeră cu privirea.

– Nu te uita, zise ameninţându-mă cu degetul, apoi ieşi iar din cameră, lovindu-se cu umărul de rama uşii.

Imediat din spatele casei se auziră felurite trânteli. Un scaun fu probabil răsturnat cu piciorul. Un sertar de birou fu tras prea tare în afară şi se izbi de podea. Veni zvon de scotoceli, răscoliri şi cuvinte de ocară. Apoi, după o vreme, am perceput ţăcănitul surd al unei încuietori şi ceea ce părea a fi scârţâitul capacului ridicat al unui cufăr. Iar scormoneli şi pocnituri. O tavă ateriză pe podea, mi s-a părut. Pe urmă un hohot de satisfacţie.

Reveni în cameră cu un pachet legat cu o panglică roz, decolorată. Mi-l aruncă în poală.

– Filează-le, Lou. Poze. Tăieturi din ziare. Nu că despre vagabonzii ăştia s-ar fi scris la ziar, decât dacă aveau de furcă cu poliţia. Angajaţi ai localului. Pe Dumnezeu, sunt tot ce mi-a… tot ce mi-a rămas. Ele şi hainele lui.

Se aşeză şi întinse iar mâna după whisky.

Am deznodat panglica şi am examinat un teanc de fotografii lucioase, de oameni în posturi profesionale. Nu erau numai femei. Bărbaţii aveau mutre viclene şi costume de jocheu, alţii erau machiaţi. Dansatori şi comici. Nu mulţi dintre ei se aventuraseră dincolo de West Street. Femeile aveau picioare înnebunitoare pe care şi le dezgoleau mai mult decât ar fi aprobat Will Hays. Dar aveau feţele tocite ca nişte cotiere de contabil. Cu excepţia uneia.

Asta purta un costum de Pierrot, cel puţin de la talie în sus. Sub pălăria înaltă şi albă, conică, părul ei tapat ar fi putut fi roşcat. Ochii aveau în ei o scânteie de amuzament. N-aş spune că faţa îi era odihnită. Nu sunt atât de priceput la evaluarea feţelor. Dar nu era ca ale celorlalte. Nu încasase palme. Cineva se purtase frumos cu chipul acela. Poate chiar un bădăran precum Steve Skalla. Dar se purtase civilizat. Ochii râzători mai conţineau speranţă.

Am dat deoparte celelalte fotografii şi, cu asta în mână, m-am apropiat de femeia cu ochii sticloşi tolănită în fotoliu. I-am vârât poza sub nas.

– Ea, am zis. Cine e? Ce s-a ales de ea?

Se uită, nefocalizând, la fotografie şi chicoti.

– E prietena lui Steve Skalla, Lou. Drace, am uitat cum o cheamă.

– Beulah, am zis. O cheamă Beulah.

Mă privi de sub sprâncenele maro-roşcat, zbârlite. Nu era chiar atât de beată.

– Da? zise. Aşa?

– Cine-i Steve Skalla? am răpăit eu.

– O gorilă de la local, Lou. Mai chicoti o dată. E la pârnaie.

– Ba nu, nu mai e, am contrazis-o. E în oraş. A ieşit. Îl cunosc. A ajuns aici nu de mult.

Faţa femeii se descompuse ca un porumbel de lut spulberat de glonţ. Am înţeles instantaneu cine îl dăduse pe Steve Skalla pe mâna poliţiei locale. Am râs. Nu puteam da greş. Căci ea ştia. Dacă n-ar fi ştiut, n-ar fi avut rost să se ascundă după deget în legătură cu Beulah. N-ar fi putut s-o uite pe Beulah. Nimeni n-ar fi putut.

Ochii i se cufundară adânc în cap. Ne sfredeleam amândoi cu privirile. Pe urmă, mâna ei făcu o tentativă să-mi smulgă fotografia.

Am făcut un pas înapoi şi am pus-o în buzunarul interior.

– Mai bea puţin, am îndemnat-o întinzându-i sticla.

Ea o luă, întârzie cu ea în mână şi lăsă lichidul să-i gâlgâie pe gâtlej, uitându-se fix la tapetul decolorat.

– Da, zise şoptit. Eu l-am denunţat, fără ca el să ştie. Era vorba de bani la bancă. Bani la bancă.

– Dă-mi-o pe fată, i-am zis, şi Skalla nu va afla nimic de la mine.

– E aici, zise femeia. La radio. Am auzit-o odată la KLBL. Da’ şi-a schimbat numele. Nu mai ştiu.

Am avut încă o presimţire.

– Ba ştii. Încă o şantajezi. Shamey nu ţi-a lăsat niciun bănuţ. Din ce trăieşti? Îi sugi sângele, fiindcă s-a ridicat mai sus în lume, din rândul celor ca tine şi ca Skalla. Am dreptate, nu-i aşa?

– Bani la bancă, orăcăi ea. O sută pe lună. Regulat ca o chirie. Da, da.

Sticla era iar pe podea. Brusc, fără s-o atingă cineva, căzu într-o parte. Whisky-ul se vărsă. Ea nu schiţă niciun gest ca să-l oprească.

– Unde e fata? am insistat eu. Cum se numeşte?

– Habar n-am, Lou. Aşa a fost înţelegerea. Primesc banii sub formă de cecuri. Nu ştiu. Pe cuvânt.

– Pe dracu’, nu ştii! am mârâit eu. Skalla… Sări ca un vârtej în picioare şi urlă la mine:

– Cară-te de-aici! Cară-te, până nu chem poliţia! Ieşi afară, ticălosule!

– OK, OK!

Am întins o mână, ca s-o potolesc.

– Uşurel. Nu-i spun nimic lui Skalla. Linişteşte-te!

Se aşeză, încet, la loc şi recuperă sticla aproape goală. La urma urmei, la ce bun un scandal? Puteam afla prin alte metode.

Ea nici măcar nu s-a uitat după mine când am plecat. Am ieşit în lumina limpede a soarelui autumnal şi am intrat în maşină. Eram un băiat cuminte, care se străduia s-o scoată la capăt. Da, eram un tip grozav. Îmi făcea plăcere cunoştinţa cu mine însumi. Eram genul de om care scoate cu cleştele secrete de viaţă de la o femeie trecută şi ruinată, ca să câştige un pariu de zece dolari.

Am şofat până la drogheria din apropiere şi m-am închis într-o cabină telefonică să-l sun pe Hiney.

– Ascultă, i-am zis, mai trăieşte văduva tipului care avea Shamey’s pe vremea când Skalla lucra acolo. S-ar putea ca Skalla să-i facă o vizită, dacă-l ţine curajul.

I-am dat adresa, iar el mi-a zis acru:

– Puţin a lipsit să-l capturăm. O maşină de patrulare a vorbit cu un conductor de pe Seventh Street, la capăt de linie. El zicea că a văzut un individ de mărimea lui Skalla, îmbrăcat ca el. A coborât la colţul dintre Third şi Alexandria, zice conductorul. Ce-o să facă el? O să dea o spargere la o casă mare, când pro-prietarii nu sunt acasă. Prin urmare, îl avem în palmă.

I-am zis că era splendid.

KLBL era la marginea de vest a părţii oraşului care se uneşte cu Beverly Hills. Avea redacţia într-un imobil plat, ornamentat cu stuc, neremarcabil prin nimic. Într-un colţ al complexului se găsea o staţie de alimentare de forma unei mori de vânt olandeze. Sigla postului de radio, cu litere de neon, se învârtea pe paletele morii de vânt.

Am pătruns în recepţia de la parter, cu un perete de sticlă prin care se întrezărea un studio de transmisie pustiu, cu o scenă şi scaune aranjate pentru public. Câţiva oameni se fâţâiau prin sala de primire, încercând să dea impresia că posedă magnetism, iar recepţionista blondă harpona bomboane de ciocolată dintr-o cutie mare, cu unghiile de un roşu aproape imperial.

După o aşteptare de aproximativ o jumătate de oră, m-a primit domnul Dave Marineau, director de studio. Managerul postului şi directorul pentru programe diurne erau prea ocupaţi ca să discute cu mine. Marineau avea un birou mic, izolat fonic, în spatele orgii. Pereţii erau tapetaţi cu fotografii cu autografe.

Marineau era un bărbat chipeş, înalt, oarecum levantin, cu buze roşii cam prea pline, o mustăcioară mătăsoasă, ochi mari, căprui şi limpezi, păr negru lucios, care fusese ori nu fusese pomădat, şi degete lungi, palide, pătate de nicotină.

Îmi citi cartea de vizită în timp ce eu încercam s-o identific pe perete pe fata în costum de Pierrot, fără rezultat.

– Detectiv particular, ei? Cu ce vă pot ajuta?

Am scos poza cu Pierrot şi am aşezat-o pe frumoasa lui sugativă cafenie. Era amuzant să-l priveşti cum o examinează lung. Pe chip i se perindară o serie de schimbări infinitezimale, de care n-ar fi dorit să afle nimeni. Trăgeai concluzia că faţa fetei îi era cunoscută şi însemna ceva pentru el. Ridică ochii la mine, cu aerul că dorea să negocieze.

– Nu-i foarte recentă, zise. Dar izbutită. Nu ştiu sigur dacă o putem folosi. Picioare frumoase, nu?

– Datează de cel puţin opt ani, am precizat. La ce aţi folosi-o?