Ziarul de Duminică

Ce e aceea poezie adevărată/ de Daniel Cristea-Enache

 Ce e aceea poezie adevărată/ de Daniel Cristea-Enache

Autor: Daniel Cristea Enache

24.02.2011, 23:42 598

Ceea cereţine atenţia încă de la prima lectură a textelor din Pe prag(Vale-Deal)* este modul distributiv original al autorului.Liviu Ioan Stoiciu se regăseşte în ambele registre utilizateconstant şi abundent ilustrate.

Pe de o parte, încel al explicaţiilor, formulelor şi structurilorştiinţific-paranormale. Ca şi în "Craterul Platon" (2008),deşi nu chiar cu aceeaşi frecvenţă, apar şi se manifestă activ înpaginile noului volum "electricitatea din natură" şi"electricitatea noastră cerebrală", "deplasări vizibile aleparticulelor cu sarcini electrice", un "ritm al vibraţiilor" şi "oreacţie în lanţ a unor lungimi de undă din univers". Autor şipersonaj împart un subconştient în "legătură directă cu sursa deenergie universală". N-apucăm să rîdem, însă, de aceste motivări şiexplicaţii conectoare (există, de altfel, o vulgata aparanormalului ce s-a infiltrat în ultimele decenii în gîndireanoastră pretins raţională, prin frînturi de discurs-standard,cotidian), că autorul a şi schimbat registrul. Iar comutarea espectaculoasă. De la "edificiul astral" şi "schimburileenergetice", deodată ne atingem (şi ne frigem) de "vasul cuburuieni pentru făcut farmece de pe plită".

În tot locul, acum, ustensilemagic-populare, semne şi superstiţii arhaic-săteşti. Cărbuniîncinşi aruncaţi în oala de pămînt plină cu apă, un drob de sarepus pe prag, de Crăciun, o toporişcă înfiptă în tocul uşii, să numai plouă cu pietre; leacuri şi descîntece, buba neagră,"pălăvrăgioaicele" păroase şi vovideniile... Registrul poematicselectează în această sferă şi se impregnează de gîndirea magicădepozitată în lumea satului românesc ca într-un vechi recipient.

Simptomatică mi se pare, aici, şialunecarea biograficului, care mai întîi survine episodic prinrememorare, evocare, arheologie interioară, pentru a deveni apoi unsuport analogic. De la memoria expusă a personajului se trece la unprezent însufleţit al trecutelor întîmplări (nu altfel procedeazăSorescu, în La Lilieci), iar acestea, dincolo de amprentafamilială şi culoarea lor locală, devin semnificative pentrumemoria fundamentală: a lumii întregi.

Traseul, destul de dificil, curidicarea la putere simbolică, e făcut de Liviu Ioan Stoiciu înpoeme aparent dezlînate şi banale. Abia la relectură se observăstraturile versului şi coerenţa subterană: "au dat foc la mirişti,spune străbunica, nepăsătoare,/ fără să o întreb, lăsînd făcăleţuldin/ mînă, «iar o să aibă mămăliga cocoloaşe», aplecată/ sărăscolească jarul în soba de lut, sub/ şopron, cu un cleşte desîrmă: vor arde miriştile/ pînă în dreptul crucii. O/ cruce depiatră, cu litere chirilice. Mai departe/ nu, Dumnezeu se opune: ovezi ce/ mare e? O perdea de fum, «este cel mai bun leac/ împotrivasmintirii, ţăranul nu a cules/ anul ăsta nici un bob, a bătutpiatra în trei rînduri/ şi a îngropat grîul»... Mă// ridic de peladă, privesc în ceaun, pe plita încinsă,/ mămăliga face bulboane,fierbe: «nu/ te apropia, Vale-Deal, e periculoasă, mlaştina/ aia tepoate înghiţi». La cîtă/ imaginaţie am? Ţipă: nu departe de mine.Cine ţipă?/ Hai, bre, lasă-mă-n pace. Cine altul?/ Ţipă caporalultrompetist, mort în război, în 1943,/ pe undeva pe aici, peaproape, prin/ vreo rîpă, neîngropat... Să trăiţi! Ce naiba/ cauţipe aici... Nu auziţi? Sînt vorbit de rău, ţiuie// cărbunii învatră. «Ura, drăguţa mea».../ Hei, tu, îl strigă bunica: aşacaporal eşti tu? Nu mai sta în picioare în cuibul corbului, vino cunoi la masă" (Ura, drăguţa mea).

Liricul, după cum se poate vedea, e"impur", obţinut prin amestec, nu prin decantare. Se pliază peformele comunicării obişnuite şi pe o gesticulaţie rurală încărcatăde premoniţii şi prevestiri. Vîrstele se amestecă şi ele: acopilului, care ascultă cu ochii măriţi şi imaginează feluritelucruri; şi a adultului, ce revine, se întoarce, pe drumul "stins"al Cantonului şi al Adjudului vechi. Prezentul infantil dilatat şiprezentul regresiv-melancolic al personajului nostru cu nume"ondulatoriu" (Vale-Deal) se reîntîlnesc în punctul de posibilăjoncţiune: în prezentul etern al "rînduielilor primordiale".

În "rubrica" urbană de existenţă şiîn registrul celălalt, al comunicării individuale cu energiilecosmice, singurătatea personajului este subliniată, apăsată.Vale-Deal (cum îşi spune sau cum îi mai spun cîţiva) se plimbăsolitar prin marele oraş, cufundat în propria nefericire, într-opoză romantică ori simbolistă. Privind în gol. Dus pegînduri se intitulează a doua şi cea mai puternică secţiune avolumului, înfăţişînd - aproape explicitînd - o ipostază meditativăşi un look autist. "Eu sînt mereu înnegurat, ghemuit-strînspe dinăuntru", ne previne Vale-Deal, aflat la o distanţă periculosde mică de smintiţii şi nebunii pe care îi tot întîlneşte, descriesau evocă. Un alt punct de întîlnire, de data aceasta între douălumi (cosmosul rural şi haosul urban), este obţinut prin nebunia,aşa zicînd, transfrontalieră, dislocantă şi ascensională prindefiniţie. Nebunii din sat dau foc la buruiană; cei metropolitanivor să zboare. Necăjitul rural îşi spune oricui povestea, zbierîndpe uliţă: "Iar începi? N-a avut decît un car înjugat de capre şi/ ogaură-n burtă, lăsată de doctor, de unde/ curgea ceva. Le-o arătala/ toţi: ce e rău în mine iese, dar din voi nu. Auzi la/ el, maitaci, bă, o dată, că-ţi dau un/ pumn... S-a dus cu pîinea-n crîng,pe deal, la aia,/ şi aia era cu altul, că-i era foame, nu/ l-aaşteptat, ce credea?/ Curva tot curvă. Dacă nici de data asta nu măomor,/ uitaţi-vă în gura mea - ţipa pe uliţa satului./ Asta e casamea, îi dau foc!" (Ce a vrut, n-a putut). Sărmanul orăşeandă declaraţii şi semnează sub ameninţarea lor, terifiatfiind de viziunea unui carnagiu despre care nimeni nu vorbeşte:"M-au pus să scriu ce voiau ei. Cine?/ Ăia. De frică, am scris şiam semnat:/ Vale-Deal. Vale-Deal? Vale-Deal. Că pe scări urcau/oameni înjunghiaţi, din care curgea sînge./ Cine mă mai scoate dinîncurcătură? Poate cioara/ aia, o arată pe geamul deschis, hai la/tata, pui-pui. Că vrea/ să-i ia ouăle din cuib. Care cuib? Mare/tîmpit: «Domnu' doctor, cineva a înnebunit şi-i taie pe toţi în salon»...Atît/ s-a mai auzit, după care/ i s-a închis gura, iar vizitatoriiau fost anunţaţi/ oficial că a fătat căţeaua" (Pierdut).

Dominoul nebuniei, linia perfectderulată a oricărei demenţe sînt preluate şi integrate artisticîntr-un flux poetic în care Liviu Ioan Stoiciu excelează. S-avorbit destul de mult (eu însumi am făcut-o) desprediscontinuitatea şi rupturile din poezia lui Stoiciu; desprescenografia sa dezarticulată, aspectul descusut şi un procesal constituirii textuluimai important decît produsul finit. Cu sprijinul acestui remarcabil"Peprag", completez acumprofilul unei poezii ce creşte tocmai din rupturi aparente şisincope bine controlate. Autorul nu pierde niciodată controlul.Reuşeşte să se identifice cu personajul rulat şi totodată să ia odistanţă faţă de acesta. Prima postură e simpatetică, pînă înpunctul în care cititorul intră el însuşi în universul de amintirişi obsesii al unui ins. Dar dacă prin aceste guri slobode saucusute cu forţa ajunge să fie exprimat Adevărul? Dar dacă nebunulredus la tăcere era un vizionar, un profet, un vestitor alApocalipsei? A doua postură, care îşi creează şi îşi întreţine unraport specific, este asumat obiectivă, descriptivă la modulexterior. Ea vine cu un uşor accent critic, sesizabil înconfruntarea fantasmelor personale cu realitatea factuală (povesteanecăjitului rural). În acest caz nu mai avem, prin urmare, oincandescenţă a viziunii, ci puţină culoare pusă în paginarea uneisminteli "obişnuite", ordinare.

Lăsîndacum nebunii deoparte, cu tot cu istoriile şi cu adevărurile lor,să observăm modul deopotrivă subtil şi complex în care autorul îşitraseazăpragul. Ca şibiserica, schitul, turla, troiţa, înmormîntarea, pomana, nunta...,pragul nu este iniţial un element simbolic tare, care să oferedirecţia tuturor contextelor poetice în care apare. Ca şi biserica,schitul, turla etc., pragul rămîne - la primul nivel - un elementconcret, o situaţie sau alta de care te loveşti, o experienţăne-unificată. El este şi "ceea ce e nedefinit în mine", dar şi ce e"pus pe linia de bătaie", ori ceea ce se împarte "între văzut şinevăzut". Treptat însă (şi spre deosebire de celelalte elemente),pragul devine dominant în lumile traversate de privirea poetului.Diferenţa esenţială dintre autor şi protagonistul ce-i preia oparte din trăsături şi biografie constă în sesizarea potenţialuluimaxim al acestei limite, care mai întîi separă, desparte, coloreazădiferit zonele; şi apoi apropie şi unifică.

Practic, fiecare punct din evoluţia cutotul previzibilă şi banală a unei zile oarecare poate genera şisusţine, în varii contexte, fluxul specific poeziei lui Liviu IoanStoiciu. Două exemple pe cît de edificatoare, pe atît de pregnante,şi în care omniprezentul Vale-Deal lasă loc altor personaje."O destrăbălată":"Destrăbălată, cucută prăfuită de pe marginea/ drumului - ea, atîtde crudă/ totuşi: n-aveţi un foc? Te opreşte pe stradă, îţi/ punemîna în piept cu o ţigară/ neaprinsă şi te priveşte în ochi: de laea vine/ izvorul neliniştitor... A fost/ mireasă, în sîn cu boabede porumb, de grîu, cu// sămînţă de cînepă, cu firişoare de lînă,/cu păr de porc: să aibă de toate,/ dar zăpăcitul, mirele ei aaruncat-o în stradă din/ prima noapte, cînd a aflat că nu/ efecioară...// Mirele, fugit din spital în ziua în care/ îşi luasepălăria şi mersese din poartă în poartă,/ strigînd:«Domnule, vă rog,dacă/ sînteţi bun, să poftiţi/ pe diseară la noi, la nuntă»...Stînd// şi azi steagul mirelui, furat, folosit drept prosop,/ încolţul odăii unde ea/ le satisface pofta clienţilor. Dusă pepustiul/ dracului (ajuns înjurătură)". Şi "Îndrăgostit ca de unbărbat": "mă recunoşti, Doamne, că m-a ars singurătatea/ pînăîn măruntaie, nici n-ai fi/ crezut - că m-au găsit trîntit lapămînt,/ lovit de trăsnet, fulgerul/ fiind atras de iubirea meafaţă de tine, sînt/ convins, nu de furca de pe/ umăr, că adunamfînul... L-au îngropat de viu în/ malul gîrlei să-şi revină,/strigînd la el: bădie, iubirea a trecut!// Că la vîrsta lui eîndrăgostit ca de un bărbat, din/ cauza asta a fugit de lamănăstire: au/ dat cu pietre în mine şi/ au venit cu foarfecele,m-au apucat de barbă/ şi trăgeau de ea, vrînd să mi-o taie,/ pînăla urmă m-am bărbierit singur. Mă mai iubeşti,/ Doamne? Că eu numai pot de dorul/ tău... Taci, nu huli... Îl// iubeşte pe Dumnezeuca pe un bărbat. A fost la/ un pas să scape de zbuciumul/îndoielii. «Sînt ca o casă cuprinsă de flăcări.»/ Bietul de el://acum «stă deoparte, singur, stăpînindu-şi gîndurile,/ fărădorinţe».../ Curge cînd în afară, cînd înlăuntru."

Ca să fac şi eu puţin biografism:acum o vreme, un tînăr condeier m-a întrebat cu ironie (sau cucandoarea neofitului) ce este aceea poezie adevărată.

Ea e.

*) Liviu IoanStoiciu, Pe prag (Vale-Deal), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 112 p.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO