Cât m-a înnebunit tata în adolescenţă – şi chiar mai târziu – cu întrebarea asta! Continuată cu chestii de genul: „Dacă eu găsesc în apa unui râu o piatră în formă de ou şlefuit şi o expun într-o galerie, cu titlul «Facerea lumii», e artă sau nu?”
Să vedem ce zic dicţionarele!
„1. Abilitatea umană de a face lucruri; creativitatea omului, aşa cum e ea diferită de lumea naturii; (...) 3. orice îndemânare specifică sau aplicaţiile ei (arta de a-ţi face prieteni); (...) 5. muncă creativă sau principiile ei; (...) 9. (arhaic) o parte a educaţiei”. (Webster’s NewWorld Dictionnary)
„1. Aptitudine, abilitate a face ceva; 2. Ansamblul mijloacelor, procedeelor, regulilor privind o activitate, o profesie (arta culinară); (...) 5. Manieră de a face care manifestă un gust, o căutare, un sens estetic”. (Larousse)
„1. Formă a activităţii umane constând în realizarea de structuri expresive capabile să genereze şi să comunice emoţii specifice complexe , la care participă, atât în actul creaţiei cât şi al receptării, senzoralitatea, afectivitatea şi inteligenţa”. (Mic Dicţionar Explicativ)
Definiţia MDE este de departe cea mai aproape de o lămurire, căci „abilitatea de a face lucruri” (!) include orice produs uman, inclusiv o priză sau un şubler, la fel ca şi „îndemânarea”, „munca creativă” priveşte ştiinţa tot atât cât şi arta, „un gust” nu spune absolut nimic, iar „căutarea” nu înseamnă şi găsire.
Varianta românească spune, în schimb, câteva lucruri esenţiale:
- că structurile (produsele) artistice sunt capabile să genereze şi să comunice emoţii;
- că sunt importante deopotrivă creaţia şi receptarea;
- că sunt implicate simţurile, sufletul şi mintea.
Dar şi această definiţie lasă în suspensie întrebări justificate:
- ce înseamnă „emoţii specifice complexe”? specifice pentru ce? cât de complexe? emoţiile cui – e suficient dacă emoţionează (un pic) un singur receptor sau trebuie să emoţioneze (mult) un anumit număr de receptori, o masă critică (şi care ar fi aceasta?) pentru a putea vorbi despre artă?
- ce înseamnă „realizarea de structuri expresive”? cât de consistentă trebuie să fie realizarea? sunt frecvente cazurile în care produsele artistice sunt compuneri care combină întâmplarea, creaţia spontană şi creaţia premeditată, conştientă, realitatea şi ficţiunea, întâmplarea şi elaborarea: un artist care găseşte o rădăcină sau o creangă contorsionată spectaculos, o prelucrează şi îi conferă o anume semnificaţie; un pictor care stropeşte pânza la întâmplare cu felurite culori şi apoi integrează petele într-un tot coerent; regizorul care ia secvenţe de arhivă (vezi „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”) sau de ciné-vérité (vezi „Mondo Cane”), le montează într-o idee şi obţine ceva care nu e un documentar, dar nici film artistic nu-ţi vine să-l consideri; autorii de cărţi non-fiction, în care intervenţia creativă scriitorului e aproape de zero, el nefăcând altceva decât să consemneze mărturii (de pildă, transpunând înregistrări audio în care participanţi ori martori ai unor evenimente le povestesc – „Oaza”, Petru Popescu); compozitorul care prelucrează teme folclorice – în toate aceste cazuri e relevant sau nu procentul creativ din totalul rezultat?
- cât de mare e rolul receptării? e important sau nu dacă un receptor (sau zece, sau zece mii) văd în opera de artă cu totul altceva decât a vrut să comunice artistul? e important sau nu dacă văd drept operă de artă un produs care n-a fost conceput deloc de către un artist (aceeaşi creangă contorsionată sau o piatră)?;
- care sunt „gradele de libertate” ale senzorialităţii? putem integra în noţiunea de artă mirosul, gustul, pipăitul? şi chiar dacă ne-am limita la văz şi auz – în ce limite implicarea acestora are legătură cu creaţia? Un zgomot strident sau o rază laser fireşte că produc senzaţii puternice, dar când sunt şi cînd nu sunt acestea de natură artistică?
- afectivitatea este extrem de subiectivă; Alex Ştefănescu vorbea despre şantajul sentimental în artă: dacă scrii o carte sau faci un film despre cun copil care se luptă cu leucemia, sigur vei emoţiona pe toată lumea – dar asta te face automat artist? Un receptor poate fi făcut fericit de cartea ta din simplul motiv că i-ai trezit nostalgia unor întâmplări din viaţa lui, şi aşa mai departe;
- în fine, percepţia mentală, la nivelul intelectului, este şi ea extrem de discutabilă din punctul de vedere al creaţiei artistice: sigur că e bine dacă o carte te pune pe gânduri, dezvoltând idei interesante, dar acelaşi lucru îl poate face o teorie filozofică, un studiu sociologic, un articol ştiinţific sau o anchetă jurnalistică.
Concluzia e simplă, dar enervantă: nu există o definiţie acoperitoare a artei, aşa cum nu există una mulţumitoare nici pentru inteligenţă, nici pentru cultură, nici pentru intelectualitate, nici pentru bunul ori prostul gust. Cu atât mai mult cu cât definiţiile citate mai sus ocolesc cu totul şi alte întrebări sâcâitoare:
- chiar admiţând că s-ar putea defini ireproşabil ce este o operă de artă, rămâne întrebarea ce este un artist: o persoană care creează un obiect artistic? Unul? Măcar unul? Poţi numi artist pe cineva care a pictat un tablou frumos şi-n restul vieţii n-a avut nici o treabă cu pictura? Întrebarea pare retorică, cu răspuns evident negativ, dar dacă ne translatăm din pictură în literatură avem o mare problemă, pentru că Margret Mitchell, Giuseppe Tomasi din Lampedusa sau Axel Munthe au scris câte o singură carte – unanim considerate drept excepţionale;
- experimentalismul este deopotrivă inevitabil şi benefic; o istorie a artei în care toată lumea ar fi sculptat ca Michelangelo sau ar fi scris ca Shakespeare ar fi cumplit de monotonă; dar până unde poate merge experimentalismul ca să putem accepta că am rămas încă pe teritoriul artei? Sigur că „e voie” să se integreze în muzica simfonică instrumente de muzică populară sau chiar „efecte sonore” (vezi trasul cu puşca în nu ştiu ce polkă), dar ce se întâmplă când efectele sonore devin însăşi substanţa compoziţiei – nu doar punctări exotice, izolate, ale liniei melodice? Şi când aceste efecte ajung să integreze orice, de pildă un câine tras de coadă?
- apropo de câine, s-a ajuns la „experimente” de genul câinelui lăsat să moară de foame şi de sete legat într-o sală de expoziţie, ca „act artistic”; integrarea în „opere” a unor persoane vii (cel puţin astea n-au fost silite să moară), inclusiv în varinata nud; ca să nu mai vorbim despre deja „clasicele” ridicări la rangul de opere de artă a obiectelor banale, începând cu closetul lui Duchamp şi sfârşind (oare?) cu artistul care a „expus”, drept compoziţie, un atelier auto reprodus cu fidelitate şi – ceea ce e mai important – fără nici un aport creativ; e tot artă? În sensul definiţiilor din Larousse şi Webster – da!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
