Stagiunea se apropie de sfarsit. In curand, vom incepe sa numaram, onest sau - potrivit intereselor de partid(a) - ca Ghita Pristanda, steagurile cu care institutiile teatrale si-au pavoazat fatada vreme de aproape zece luni, cat a durat sezonul. Unele teatre se vor infatisa foarte mandre la acest moment al adevarului, altele vor da din colt in colt (vorba vine), altele, in fine, vor da din clont, insirand titluri si autori cat pentru zece scene. Problema nu sta insa doar in cantitate - truism de natura, inca, a starni uimire si proteste.
Pentru ca exista, inca, directori de teatru care se arata convinsi ca numarul mare de premiere poate constitui, de unul singur, certificatul de bravura care sa-i propulseze in randul gospodarilor fruntasi. Fara indoiala, a scoate spectacole multe e un merit; se dovedeste astfel ca atat atelierele cat si actorii pot lucra in ritmul normalitatii pe care o invocam si pe care ne-o dorim. Pe de alta parte, in teatrele unde oamenii sunt mereu ocupati au loc mult mai rar scandaluri si "controverse", ceea ce il face pe director sa stea mult mai relaxat in scaun. Pe scurt, a face spectacole multe e un lucru laudabil. Situatia se complica nitelus atunci cand aceste spectacole multe nu sunt, in acelasi timp, si bune. Cazul seamana, la limita, cu acela al intreprinderilor care produc "pe stoc": angajatii, ce-i drept, muncesc pe rupte, dar daca produsul muncii lor nu e, asa zicand, competitiv, poti oare sa-i feliciti pentru efort?
In aceasta pozitie dilematica m-a adus - si nu-i pentru prima oara... - Teatrul "Nottara". Cand alte scene incepeau sa se pregateasca, discret dar harnic, pentru vacanta, la "Nottara" se dadeau, una dupa alta, doua premiere. Ambele, destul de ambitioase: Razboi si pace, respectiv Jocul dragostei si al mortii.
In privinta celei dintai, se vede imediat in ce consta ambitia. Simplul fapt de a te gandi sa aduci pe scena o naratiune de proportiile si complexitatea unui roman ca Razboi si pace este o intreprindere temerara. Daramite sa pui gandul in practica... si inca de unul singur... - mi-am zis, auzind prin targ ca regizorul Petre Bokor se ocupa cu asa ceva la teatrul de pe bulevard. Si mi-am re-zis asta citind in programul de sala, inainte de spectacol, declaratiile directorului de scena. Si am simtit cum ma cotropeste admiratia un pic mai apoi, in timpul reprezentatiei, vazand cum reuseste dramatizarea sa extraga din textul lui Lev Tolstoi punctele nodale, personajele centrale si ideile esentiale si sa le puna in raporturi strict dramatice. Admiratia s-a pastrat pana cand am parcurs temeinic si atent programul; de fapt, s-a pastrat ea si dupa aceea, dar si-a schimbat obiectul. Caci dramatizarea - foarte buna, repet - nu ii apartine regizorului, ci... lui Erwin Piscator (1893-1966, teoretician si practician german de talie europeana al teatrului politic, caruia i-a fost, alaturi de Bertolt Brecht, intemeietor) si colegilor sai de natiune si viziune Alfred Neumann si Guntram PrA1fer. Bokor semneaza "versiunea scenica" a traducerii (Eugen Mirea) acestei dramatizari... Sigur, nu e acum momentul sa studiem deosebirile semantice (obscure, pentru mine) dintre dramatizare si versiune scenica, dar... nu stiu... nu se face, zau asa! Din spectacolul de circa trei ore, am mai retinut, altminteri, decorul (autor: Helmut StA1rmer), masiv, simplu si elocvent, in spiritul, tocmai, ideilor lui Piscator, precum si cateva interpretari: Alexandru Jitea (Pierre Bezuhov, nume pe care fiecare replicant il pronunta - frumoasa performanta! - altfel), Vladimir Gaitan (batranul print Bolkonski), Catrinel Dumitrescu (Rostova, mama Natasei), Constantin Cotimanis (Kutuzov), Sorin Cocis (Napoleon). Tanara Raluca Gheorghiu, in Natasa, are (doar) prospetime; Dragos Bucur e rau distribuit in Andrei Bolkonski.
Jocul dragostei si al mortii de Romain Rolland (1866-1944) lanseaza un pariu cu actualitatea unui text in egala masura istoric, politic si romantic, scris in 1924, avand ca subiect un (posibil) episod din Revolutia de la 1789, iar ca tema, conflictul dintre pasiune si datorie, vesnic drag autorilor francezi. Pariul avea, in principiu, sansa de a fi castigat, regia spectacolului apartinandu-i lui Lucian Giurchescu, artist de anvergura in anii 60-70, oarecum specializat in teatrul politic (sunt si astazi citate cateva montari Brecht de-ale sale), emigrat in Danemarca si revenit, dupa 1990, pe scenele din patria-muma, cu un succes, insa, drastic diminuat. Am toata stima pentru performantele din trecut ale domniei sale, de aceea ma limitez sa spun ca actuala montare de la "Nottara" este, din pacate, o neizbanda: tonul de litanie sau, dimpotriva, de lectie rigida rostita "la rampa" al discursului regizoral face peripetiile eroilor neinteresante si conversatia lor, plicticoasa. Contributiile actoricesti - Diana Lupescu, Alexandru Repan, Ada Navrot, Gabriela Crisu, Ion Siminie, Daniel Popescu, Ruxandra Sireteanu, Cristian Sofron -, afectate, in seara premierei, de un incident "comportamental" de neiertat, s-au plasat pe linia decentei profesionale.
Se spune ca unde-s doi puterea creste; probabil ca asa e, daca sunt amandoi puternici. Dar daca nu?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
