În primul rând, pentru că sunt un adept al relativismului (aş zice chiar: al relativismului absolut), e normal să-mi pun întrebarea: există valori, principii, sfaturi etc. pe care e bine – sau chiar obigatoriu – să le transmiţi copilului tău? Răspunsul este afirmativ, iar lista e destul de lungă: respectul faţă de viaţă (a lui şi a oricui altcuiva, inclusiv alte vieţuitoare decât omul), iubirea de semeni, importanţa comunicării, ideea că libertatea este îngrădită de libertatea altora, principiul aspiraţiei (trebuie să aspiri la ceva) etc., alături de o mulţime de sfaturi practice vizând sănătatea, igiena, uşurarea vieţii de zi cu zi, dar şi anticiparea unor situaţii-limită.
Toate acestea (lista e mai lungă) sunt valabile indiferent de timp şi de spaţiu: în coloniile franceze ale secolului al XVIII-lea ori în Manhattanul mileniului trei.
OK. Dar ce înseamnă „e bine” şi ce înseamnă „obligatoriu”? Cu prima sintagmă e mai simplu: consideri tu că e bine şi acţionezi în consecinţă, prin varii mijloace, cu sau fără rezultate. Dar “obligatoriu” implică trei aspecte de discutat:
a. Faptul că, fără lucrul respectiv, viaţa copilului tău va fi afectată. Cineva spunea: „Dacă nu l-ai citit pe Dostoievski în adolescenţă s-ar putea să nu te afecteze la 20 de ani, dar sigur îţi creează un handicap la 40 ori la 50 de ani”. Realitatea este însă că marea majoritate a pământenilor nu l-au citit pe Dostoievski şi o bună parte dintre ei n-au citit mai nimic, ceea ce nu-i împiedică să trăiască rezonabil sau chiar foarte bine. Desigur, se poate argumenta că nu e totuna dacă nu l-ai citit pe Dostoievski în Somalia sau în Suedia – ceea ce nu face decât să sublinieze că orice element „obligatoriu” este relativ, dependent de context. Contextul nu este însă numai general (în ce cultură te afli), ci şi particular (în ce ţară, în ce epocă, în ce loc – sat sau oraş, în ce mediu social, ce vrei să faci cu viaţa ta etc.)
b. Cum poţi impune ceea ce este „obligatoriu”? Poţi obliga pe cineva să citească? Şi, dacă da, cum îl poţi obliga să înţeleagă, să-i placă, să fie emoţionat şi, în ultimă instanţă, să rămână cu ceva?
c. Lista cărţilor „obligatorii” în 2013 este aceeaşi cu lista din 1913? Evident, nu, căci se modifică prin completări, ceea ce înseamnă inevitabil că la un moment dat a depăşit ori va depăşi timpul fizic necesar lecturii. Drept care, vrând-nevrând, se pune problema să operăm şi înlocuiri. Oricât ar suna de intolerabil, cineva trebuie să-şi ia curajul să spună, de pildă, “«Iliada» nu mai e obligatorie”.
Pe de altă parte, cum procedezi dacă, deşi ai stabilit o listă clară de „obligativităţi”, pe care le-ai comunicat (indiferent prin ce mijloace – persuasiv, subtil, insistent, repetitiv, imperativ etc.) copilului tău, acesta nu ţine cont de ele (fie pentru că nu vrea, fie pentru că nu poate, fie pentru că uită)? Întrebarea este importantă inclusiv pentru – sau mai ales pentru – sfaturile practice şi pentru cele care privesc protecţia personală. De asemenea, cum procedezi dacă (de la o vârstă încolo) copilul nu doar refuză sistemul de valori propus de tine, dar încearcă să(-ţi) impună un alt sistem (construit de el ori provenit din alte surse de influenţă – şcoală, anturaj, bunici etc.)?
Orice sistem de valori este subiectiv şi relativ, chiar dacă se bazează pe cultură şi experienţă. Prin forţa împrejurărilor, experienţa este în mod esenţial personală şi poate să fie ori nu transmisibilă, după cum poate să fie ori nu pozitivă. Cred că, înainte de a-i propune/impune copilului tău o anumită valoare sau un sistem de valori trebuie să-ţi răspunzi foarte sincer şi foarte precis la întrebarea „Pe mine, asta m-a făcut fericit?”, cu precizarea că, oricum, chiar dacă răspunsul este afirmativ, nu înseamnă automat că l-ar face fericit şi pe el. Condiţiile copilăriei (adolescenţei, tinereţii) mele pot să difere esenţial faţă de cele ale copilăriei lui şi nu există modele universal valabile în spaţiu şi în timp.
Bine-bine, astea sunt consideraţii teoretice cu care poţi să fii sau să nu fii de acord, dar practic ce trebuie să faci? Dacă totul e relativ şi discutabil înseamnă cumva că nu trebuie să-i propui nici un model şi să-l laşi să evolueze liber? Evident că nu!
1. Cei doi părinţi trebuie să cadă de acord asupra principiilor, ideilor, sfaturilor etc. pe care le vor da copilului – atât din domeniul „universalului uman”, cât şi din domeniile particulare (ce să citească, cât sport să facă, ce fel de prieteni să aibă). Odată stabilite aceste lucruri – oricât de dificilă ar fi „negocierea” – ei nu se vor contrazice niciodată unul pe altul, cel puţin nu de faţă cu copilul
2. Majoritatea valorilor trebuie să-i fie prezentate copilului – cu eventuale detalii – în mod nedidactic, nu ca pe ceva ce trebuie să urmeze, ci ca pe ceva care ar fi foarte bine/frumos dacă le-ar urma. E important ca tu însuţi să te arăţi fermecat, entuziasmat de lucrurile despre care speri să-l entuziasmeze pe el (dacă nu eşti – nici măcar nu încerca, e o ipocrizie!).
3. Există lucruri care trebuie impuse prin orice mijloace (să nu-şi bage degetele în priză), lucruri care trebuie impuse pe cât posibil (să fie curat, să fie politicos, să citească), lucruri care trebuie recomandate cu tărie (să citească anumite cărţi), lucruri care trebuie recomandate pur şi simplu (să nu se uite la filme tâmpite) şi lucruri care trebuie pomenite măcar o dată în viaţă, poate ar merita să încerce (să mănânce kalamari). Dincolo, însă, de ceea ce priveşte integritatea fizică, nu cred că există lucruri obligatorii, ci doar utile. Este, indiscutabil, util să-l citeşti pe Dostoievski (la fel ca şi pe alţi zeci, sute, mii de scriitori), dar nu obligatoriu.
4. Abordarea depinde de o mulţime de coordonate, dar în primul rând de vârstă. Câtă vreme e foarte mic, copilul trebuie învăţat să facă sau să nu facă anumite lucuri în acelaşi mod în care „dialoghezi” cu câinele tău. Dozajele gestică-vorbe, persuasiune-imperativitate, concizie-detaliere etc. sunt variabile în timp. Cu un copil mic gesticulezi mult, îi arăţi obiecte, intri în detalii – cu unul mare trebuie să fii concis, să mergi direct la ţintă. Singurul element invariabil trebuie să fie exemplul personal – doar că la început subliniezi asta („Uite, şi eu mă spăl pe mâini”), pe când ulterior trebuie să nu mai subliniezi nimic, că o să te considere pisălog – dacă nu cumva şi ridicol – şi o să fie tentat să facă pe dos.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
