Celor care vibrează (I). Suntem blocaţi într-un carnaval/ de Ana Mănescu

25 nov 2010 Ziarul Financiar

Toamna trecută am aruncat pe un raft dosnic din cămară ceaiul de cireşe amare, atât de plăcut înainte, atât de repulsiv acum. L-am ascuns de mine şi de amintirile pe care mi le stârnea. Dar acum, spre sfârşitul lui aprilie şi spre sfârşitul rezervelor mele aromate, tocmai mirosul acela dezgustător îmi inundă nările. Stau pe fotoliul meu albastru, am chef să citesc, dar toate cărţile îmi scapă printre degetele neîndemânatice. Frustrată, îmi aprind o altă ţigară şi toată stângăcia mâinilor mele se preschimbă în firesc. Am devenit una cu gestul acesta, semn clar că fumez prea mult.

Deja în nopţile mele albe, dese, sunt nelipsite ceaţa din cameră şi gândurile haotice. Îmi dau seama că am o existenţă dereglată, aflată în discrepanţă cu mersul lumii. Ziua mea începe după prânz şi se termină mereu în zori, când fumez pe balcon cu soarele mahmur. Şi dacă programul cotidian nu este suficient, de ce să nu adaug constanta-mi răzvrătire împotriva prezentului? Mă uit dimineaţă după dimineaţă în oglindă, îmi analizez pe chipul încercănat privirea arhiplină de emoţii şi zâmbetul indecis, concluzionez încă o dată că sunt o depravată idealistă şi nesăbuită şi decid să mă culc, revoltându-mă din nou împotriva sistemului.

Facultatea reprezintă o prioritate strict în sesiune. Tehnologia mi se pare o îngrădire, nu o facilitare a libertăţii. Societatea are prea multe reguli, tabuuri, contradicţii. Nu ştiu când şi cum am ajuns să fiu paralelă cu epoca mea, dar are probabil de-a face cu nemulţumirea iremediabilă, adânc inserată în sufletele contemporane. Cred că am fost prinşi toţi într-o plasă a evoluţiei şi am uitat cu desăvârşire că fericirea se găseşte în cele mai simple noţiuni, nu în bani, case, maşini, cârpe de firmă, prestigiu şi privilegii sociale.

Şi eu exagerez, sunt conştientă de acest lucru. Stabilitatea materială este o necesitate, dar ce spun este că îmbogăţirea nu trebuie să devină scopul primordial. Decât să mă complac şi să fiu asimilată de o mediocritate superficială, mai bine mă izolez, exacerbez protestul pentru noţiunea pierdută a beatitudinii şi îi ascult pe învăţaţii care ne spuneau să ne expunem visele, căci universul ne va ajuta să le concretizăm. Şi ce fel de fiinţă ar putea visa exclusiv la averi materiale, când tot ce contează stă ascuns în iubire, prietenie şi arta de a fi?

Suntem generaţia digitală, avem tot ce ne trebuie pe computer, chiar începem să ne transformăm în maşini, încet, încet. Câţi ani ne-am pierdut oare în faţa monitoarelor? Ne umplem timpul în fiecare zi, până când ne vom trezi într-o dimineaţă că suntem prea bătrâni şi slăbiţi ca să mai putem apăsa pe butonul de pornire. Şi atunci ce va rămâne din noi? Cum ne vom mai ocupa puţinele ore, cum ne vom mai irosi vieţile?...

Şi măcar generaţia noastră, a celor născuţi înainte de revoluţie, democraţie şi invazia tehnologiei, mai are copilăria cu creioane colorate şi foi albe de umplut, cu jocuri pe străzile din jurul caselor, până când urlau mamele de la balcon că era gata masa. Acum, la numai 12 ani, ei editează poze în Photoshop şi se joacă RPG-uri online. Da, lumea evoluează. Şi e normal.

Dar nu mai există inocenţă. Abia au intrat în generală şi deja se mozolesc pe holuri. Odioasă exprimare, cu atât mai mult cu cât este potrivită. Acelea nu sunt săruturi. Ce să înţeleagă ei la vârsta la care noi ne jucam cu flori, fete şi băieţi, în curtea şcolii, iar sticluţa ne făcea să roşim când îl pupam pe obraz pe cel care ne plăcea? Noi în liceu tremuram înainte de un sărut. Erau speciale şi erau simţite.

Nu mai există pic de romantism, pentru că suntem infectaţi de mici.

Am devenit paranoici, influenţabili, programaţi, panicaţi, intoxicaţi, mutilaţi.

Avem mai mulţi amici pe net decât prieteni în realitate. Sexul e peste tot: în reclame, filme, cărţi, haine, atitudine, pentru că sexul vinde, doar suntem animale şi ne bazăm pe instincte. N-a spus nimeni că sexul e ceva rău, dar nu mai avem decenţă şi nu mai cunoaştem sensul intimităţii.

Eşti comercial? Eşti artist! Nu mai contează cum cânţi, cum scrii, cât timp eşti pe primele pagini ale ziarelor de scandal. Lumea e un bâlci, iar valorile sunt luate în derâdere.

Ai ceva de spus? Nu te vinzi, nu te conformezi? Atunci luna aceasta alegi între mâncare şi ţigări.

Iubirea? E doar în capul tău. Visele sunt stupide. Societatea vrea roboţi, profit, progres, realizări.

Azi trebuie să avem ce vrem, să vrem mai mult, să profităm. Am uitat cum să dăm, cum să vrem şi ce avem. Mă întreb dacă mai facem lucruri bune. Nici măcar nu merg atât de departe încât să mă gândesc la altruism, la ajutor oferit altor persoane. Mă limitez la a mă întreba, la a te întreba când ai făcut ultima oară ceva bun pentru tine?

Sun Tzu spunea că întreaga artă a războiului e bazată pe înşelătorie şi că invincibilitatea constă în apărare, iar şansele de victorie în atac. Aşa că am devenit toţi strategi şi nu are nicio importanţă că ne facem treaba prost. Arta războiului nu este arta vieţii!... Am interpretat greşit şi am exagerat, cum suntem obişnuiţi să o facem, iar acum am devenit una cu măştile care ne-au ascuns cândva identitatea; ne folosim constant de cei din jur. Suntem blocaţi într-un carnaval.

Trebuie să ne mai odihnim, să ne relaxăm, să lăsăm garda jos. Suntem simultan prea defensivi şi prea ofensivi. Paranoici. Instabili. Ne lipsesc cu desăvârşire echilibrul şi puterea de selecţie.

Cât despre relaţii, este cert că nu au au fost niciodată simple, dar parcă înainte exista curajul. În zilele noastre este penibil să îi spui că îl iubeşti. Şi de ce să o faci când există mii de jocuri psihice, mii de cărţi despre cum să-ţi falsifici fericirea şi cum să-ţi manipulezi aproapele? Sinceritatea e demodată. Ferească Ăl de Sus! Cum să ştii exact cum stau lucrurile, cum să nu îţi complici existenţa cu scuze, minciuni, iluzii, psihologi şi calmante?

Refuz să cred că succesul (mai ales în prietenie şi iubire) se rezumă la manipulare şi la anticiparea mişcărilor oponentului. Cum dracului să pornim de la premisa că oamenii din jur sunt doar duşmani care trebuie puşi la locul lor, subjugaţi, transformaţi nu în aliaţi, ci în păpuşi de lemn pe care să le manevrăm după bunul plac? Atât de narcisişti am ajuns, atât de aroganţi încât să îi considerăm pe toţi ceilalţi inferiori nouă? Sau suntem de fapt covârşiţi de toate regulile şi miturile urbane despre cum trebuie să ne purtăm pentru a obţine ce dorim şi mai ales despre ce aspiraţii sunt acceptabile conform societăţii, atât de copleşiţi suntem încât am ajuns nişte frustraţi nesiguri şi lipsiţi de speranţă? E mai multă îndoială în inimile noastre decât dragoste... E tragic că V. a avut dreptate când mi-a spus-o într-o sâmbătă târzie, iar eu m-am revoltat. Dar avea cutremurător de multă dreptate.

Oare tu nu vezi că nu mai ştim să trăim, nu mai ştim să ne oprim, că suntem mâncaţi de vii de frica de a fi? Nu mai arătăm urme de slăbiciune, implicit de iubire. Căutăm să fim în trend cu moda, de la haine la vise şi ideologii, chiar dacă ni se spală creierele. Suntem prea grăbiţi. Suntem prea materialişti, superficiali, calculaţi, limitaţi. Nu mai ştim să fim spontani, să ne îndrăgostim, să ne bucurăm şi să apreciem. Nu cred că mai ştim cum să iubim fără să amestecăm dragostea cu teama de singurătate sau cu necesitatea de subzistenţă sau, chiar mai rău, cu lăcomia. Suntem egocentrişti, egoişti, orgolioşi şi laşi, iar Eul, egoismul, orgoliul şi fuga nu îşi au locul în iubire.

Azi scriem "noi" cu literă mică şi "Eu" cu majusculă, indiferent de locul lor în propoziţie.

noi suntem nefericiţi, dar măcar Eu sunt mai bine decât restul.

Dar eu refuz! Stau pe fotoliul meu albastru, nu mai am chef să citesc, sunt una cu un singur simplu gest, iar ceasul de pe monitor îmi arată 11:11 PM. Clipa e perfectă, una dintre puţinele existente într-o întreagă viaţă, aşa că o să-l chem la mine şi iar mă voi revolta împotriva societăţii. Poate că sunt din alt secol, cum mi-a spus el râzând de naivitatea mea. Sau poate că prin faptul că refuz să mă complac sunt una dintre ultimele noastre speranţe şi m-am născut exact când trebuia. Vreau Intensitate, vreau Fericire, vreau să fim Noi, chiar dacă la final din Noi rămân doar poveştile.

Numele meu este Sonnja. Sunt vicioasă, singură, rea, mizerabilă şi nefericită. Dar iubesc, e copleşitor, trăiesc, e intens, mă amuz, e iremediabil şi sunt fericită, e doar o chestiune de oportunitate.

M-am înconjurat de oameni loiali, inteligenţi, amuzanţi, liberi, un cerc restrâns de persoane care ştiu să trăiască. Dar, dincolo de toate, m-am înconjurat de oameni care ştiu cum să iubească. Noi vom schimba lumea. Suntem cei care vibrează, avem intensitatea aripilor unui fluture, stârnim valuri, uragane şi cutremure şi suportăm consecinţele. Dar merită sau cel puţin asta am crezut toţi la început...

Sunt simplă. Am idei puţine. Sunt instabilă şi probabil voi minţi mult în următoarele ore. Voi deforma adevărul ca să ies eu bine, apoi îi voi scuza pe ei. O să fie un haos total povestea noastră. Nu înţeleg ce vezi interesant la mine. Dar numele meu înseamnă înţelepciune, mă bazez că asta te va induce în eroare, deci mă vei asculta când îţi spun că iubirea adevărată trebuie reinventată şi readusă la cunoştinţa lumii întregi.

Aceasta nu este o poveste de dragoste şi nu are un final fericit. Nu este nici măcar una specială…

Dar este o poveste despre iubire şi obsesia din esenţa ei.

Va urma