Celor care vibrează (III). Am fumat atât de mult încât ne-am ascuns în scrum/ de Ana Mănescu

9 dec 2010 Ziarul Financiar

El stătea ascuns în fortul lui din cuburi de zahăr şi lingea acidul de pe pereţi. Râdea, se mişca greu, era vulgar, era bolnav şi mă scotea din sărite. Întinsă pe birou, mă jucam cu o brichetă fără gaz, ascultam "Thoughts of a Dying Atheist" şi aveam impresia că se mişca tot biroul cu mine, ca o barcă fără control pe mare. Era senin tavanul şi vedeam norii mişcându-se pe el.

V. ţipa din fortul lui, îşi legase pernele de el cu cearceafurile mele şi agita nervos un umeraş metalic.

- Calmează-te, idiotule, o să-ţi scoţi un ochi...

ş...ţ

Eram fumaţi rău. Sparţi. Tripaţi. Absolut orice termen mergea. Eram euforici şi bine. Ascultam numai Muse, vedeam efectiv muzica mişcându-se prin cameră, era o puştoaică bună la douăzeci şi ceva de ani, goală, cu o chitară electrică peste fundul bombat şi clapele pianului lipite de coaste. Dansa şi ne cânta. Iar noi râdeam ca doi copii...

Mă ţineam de degetul lui mare cu dinţii, aveam impresia că dacă îi dau drumul o să mă absoarbă tipa aia extraordinară în pielea ei albăstruie, o să ne dăm în faţa lui şi apoi o să cad în abis.

Ne-am calmat într-un final, ne-au amorţit corpurile şi ne-am moleşit. Ne-au apucat pofte senzaţionale, ni se citeau în fiecare clipă, în fiecare spaţiu şi în toate dimensiunile în care eram atunci.

Stăteam întinsă pe spate, cu picioarele strânse. Mi le-a luat în braţe şi a început să le strângă, apoi le atingea fin cu degetele, numai ca să le zgârie după urme roşii. Le săruta, atât de intim, atât de tandru. Le muşca şi îşi înfigea fruntea în ele, se pierdea în pielea mea...

Apoi o lua de la capăt, combinând la nesfârşit gesturile.

Muzica se plimba goală în jurul nostru, când mai dură, aproape de noi, atât de aproape încât îi simţeam respiraţia electrică pe piele, când dulce, din colţul îndepărtat al camerei, de unde sufla şoaptele pierdute ale pianurilor vechi din poduri.

Se crease o legătură nefirească între mâinile lui şi picioarele mele, erau independente de noi, de Muzică. Rareori intervenea ceva în intimitatea lor. Numai buzele lui aveau voie să aducă o notă de pasiune şi de vulgaritate.

Şi-n tot timpul ăsta eu o urmăream pe Muzică prin cameră. Din când în când imaginile se schimbau, dar tot la cadrul nostru mă întorceam.

***

Mereu o să găsesc încă un suflet pe care să îl urmăresc, obsesiv. Dar nu pot să nu mă gândesc la tine. Cum să mă simt mai bine mâine, când nu dorm? Singuri ne facem rău, confuzi, sfărâmaţi de neîncredere. De ce să spun ce ar fi potrivit când pot să păstrez momentul ăsta, îngheţat în mister, răvăşitor în minţile noastre care lucrează neîncetat ca să afle răspunsul? Cum care răspuns? Păi... Răspunsul. Cine suntem? De ce suntem? Care e scopul nostru? Nu ştiu, serios, chiar nu ştiu. Primul pas e să pui întrebarea. Ok. Acum ce fac? Nu am idee cine sunt, cum să generalizez dacă nici pe mine nu mă pot defini? Sunt confuză...

De ce e cineva care îmi manipulează gândurile, pe lângă mine? E fizic posibil? Nu mă mai simt. Mă afund în ceva ce îmi pare plaja udă… Nu spune nimic, oricum nu te cred niciodată.

- Ai nevoie de ceva real.

- Am căzut într-o altă dimensiune, e suficient de reală pentru mine.

Gândul. Amintirea. Libertatea. Iubirea. Visarea. Noţiuni care dansează minunat pe retina mea. De ce e totul simplu când îţi aprinzi o tigară?

Nu am răspunsuri filosofice, dar ştiu pentru ce trăiesc eu. Caut să iubesc, cred că e cel mai frumos lucru pe care îl poţi face.

Şi de ce e totul simplu când fumezi? Ah... Cele mai bune amintiri implică o ţigară. Mulţi îmi spun că fumez prea mult. Eu îmi aprind încă o ţigară şi le zic zâmbind că ştiu. Apoi îmi spun că o să mor. Ştiu că voi muri. Nu v-aţi prins, nu? Toţi murim. Şi râd, de parcă aş fi cea mai amuzantă persoană din lume, iar ei se uită la mine ca la o ciudată.

Iar eu îmi schimb rapid gândurile şi îmi dau seama ce îmi lipseşte. Mi-este dor de tot ce nu e al meu. Vreau mai mult.

Dar e greu să trăieşti printre sforile malefice pe care le întindem ca nişte păienjeni limitaţi de obiceiurile lor proaste. Ştim doar să rănim, dacă am iubi mai mult, dacă am fi mai buni, dacă nu am fi atât de orgolioşi, poate că am reduce numărul de suflete triste...

A început iar să îmi pese, uitasem cum e. Haide, nu îţi face griji, încă îţi pot face jocul. Dar m-am plictisit doar de-al tău, aşa că în paralel îţi folosesc trucurile. Recunosc că unele sunt chiar bune. Dar de ce dracu' nu pot eu să le folosesc cu oamenii pe care îi vreau? De ce mă pierd? De ce sunt atât de fraieră? De ce nu am absolut niciun pic de control asupra mea când sunt lângă tine?

Şi podul ăsta e lovit de furtună. Poţi să îl treci? Suntem la etajul 20. Dacă sărim, crezi că prindem o viteză suficient de mare încât să ne teleportăm în spaţiul atemporal pe care îl visez?

- Fă exact ce vrei să auzi de la mine. Cuvintele tale sună mereu mai frumos.

Tu vezi că am fumat atât de mult încât ne-am ascuns în scrum?

Departe, în căderea ta, împarţi cu mine viteza răvăşitoare.

Am uitat să sar. Te mişti atât de repede. Zbori, prea uşor ca să o pot crede. Sunt lipită de marginea blocului, am prins rădăcini în ciment şi cresc sub forma unui pom fără flori, fără mere, fără frunze. Iar tu, în metamorfoza ta rapidă, îţi faci cuibul în coroana mea.

Chiar şi aşa eşti mai liber, mai puternic, profitând de protecţia pe care involuntar ţi-o ofer.

Oare ştii de câte ori te-am minţit? De câte ori ziceam că îmi dau silinţa şi nu o făceam? De câte ori am tăcut deşi mintea mi-o lua razna? De câte ori am zis că nu te mai iubesc sau că te urăsc… de câte ori am preferat să nu te condamn, ci să îţi caut scuze...

Eşti o pasăre proastă. Monotonă. Ţi-ai făcut câte un cuib pe fiecare ramură a mea şi tot singur eşti. M-am săturat de tine. Sunt suficient de mare încât să îmi scot rădăcinile din ciment. Nu îmi pasă ce va spune lumea când va vedea un pom bătrân căzând din cer. Nu îmi pasă că rămâi tu fără cuiburile tale goale. Vreau să scap de tine. Locul tău e în aer, pasăre proastă, iar al meu e jos, în pământ.

Vreau să scap de tine, nu auzi? Ce dracu' faci? Am trăit o mie de ani şi nu te-am văzut o singură dată fumând, iar acum îmi inunzi scorburile cu fum? Te ascunzi în fiecare, intri rapid în ele şi mă umpli. Frenetic. Psihotic. Euforic. Orgasmic.

În trei litere şi trei fumuri stă Fericirea. Fie, mă potolesc şi rămân în aer, lângă tine, pasăre a paradisului meu bolnav.

ş...ţ

De fapt totul e în mintea mea. Şi seara asta şi V. şi K. şi ţigările şi jointurile şi pastilele de pe noptieră şi vinul şi Muzica, mai ales Muzica, şi camera şi universul. Totul e în imaginaţia mea, pentru că tu stai în fortul tău de cuburi de zahăr, nemişcat, iar eu sunt Dumnezeu, pentru o singură simplă seară.

Eu v-am creat, eu vă omor.

Ai auzit, V.? M-am săturat, mă piş pe tine. Şi jetul meu e ca un laser, ţi-o trage atât de grav, te va lăsa atât de fucked up încât nu o să mai ştii cum să te aduni!

Hahahhahaaaaaa. De parcă aş putea vreodată să am control... Sunt praf. Mă învârt şi cad şi nu o să se termine niciodată...

Va urma