Doamna Christina Christodoulou-Todea este, dacă nu prima, atunci cu certitudine una dintre primele românce stabilite în Cipru după proclamarea independenţei insulei Afroditei şi, de peste patru decenii, un neobosit promotor al apropierii şi mai bunei cunoaşteri între cele două ţări şi popoare cărora le aparţine. Bucureşteancă prin naştere, absolventă a Secţiei de Limbă şi Literatură Engleză a Facultăţii de Filologie – Universitatea Bucureşti (1961), s-a stabilit, în urma căsătoriei cu profesorul cipriot Charalambos Christodoulou în 1963, la Nicosia. Profesoară de limba engleză la diverse licee până în 1989, când, angajată la Ministerul Educaţiei şi Culturii, devine redactor şef al magazinului cultural destinat diasporei cipriote „Cyprus Today” , pe care îl conduce până în 2010. În 1995 înfiinţează Alianţa Românilor din Cipru, a cărei preşedintă rămâne până astăzi, prima asociaţie de solidaritate a conaţionalilor noştre stabiliţi în insulă, urmată de prima Şcoală Românească în această ţară (2004). Traduce în limba română şi publică la Bucureşti Istoria Ciprului de Katia Hadjidemetriou (două ediţii) şi o serie de romancieri de frunte ai literaturii cipriote contemporane (Yannis Katsouris, Panos Ioannidis, Elli Paionidou).
– Sunteţi, cum vă ştim, o pasionată abonată la spectacolele Festivalului Internaţional George Enescu, vă întâlnesc de obicei, toamna, cu prilejul acestui Festival. Cunoscând cei 1.500 de km care separă Nicosia de Bucureşti, ce v-a alimentat fidelitatea faţă de acest eveniment?
– Voi începe să vă răspund cu o filozofie, destul de simplă: distanţele nu contează când e vorba de pasiuni. Dar, şi la propriu şi la figurat, ne simţim foarte aproape de România, care, vorbind de distanţe, este la numai două ore jumătate de zbor direct. Suntem fideli acestui eveniment din anul 2000, de când m-am pensionat, şi am beneficiat de luxul de a-mi organiza timpul după bunul meu plac. Festivalul Enescu există şi trebuie să existe nu numai pentru delectarea noastră, a melomanilor, ci şi pentru ideea de Enescu, pentru recunoştinţa infinită pe care i-o purtăm, pentru datoria de a-i propaga muzica, spre a-l aşeza printre contemporanii săi celebri, acolo unde-i este locul. Ediţia 2015 a fost minunată, ca întotdeauna, dar ceea ce ne-a bucurat în plus a fost opţiunea organizatorilor de a evada de pe căile bătătorite şi sigure, distanţându-se de muzica de care suntem condiţionaţi pavlovian. Am admirat curajul organizatorilor care nu s-au temut să ne conducă pe un periplu în zig-zag, de la lucrări clasice bine cunoscute până la muzica atonală, mai rar audiată de Schönberg, Bruckner şi Alan Berg. Festivalul este unul dintre lucrurile cele mai bune care se întâmplă la noi în ţară la ora actuală, un fenomen cultural de care avem şansa să „profităm” şi noi.
– Dumneavoastră şi soţul dumneavoastră, dl. Charalambos Christodoulou, sunteţi mari iubitori ai muzicii enesciene. A avut ocazia publicul meloman din Cipru să se întâlnească cu muzica lui Enescu? Ce alţi creatori români din sfera muzicii şi a teatrului aţi putut urmări în ultimii ani în Cipru?
– Soţul meu şi cu mine suntem mari iubitori de muzică, dar nici pe departe cunoscători ai muzicii lui Enescu. Nu mă simt jenată să spun acest lucru, acesta fiind de fapt şi cazul majorităţii iubitorilor de muzică din România. De altfel, nici partiturile opusurilor lui Enescu nu sunt uşor de găsit. Repetatele festivaluri la care am fost prezenţi, care au adus în prim-plan lucrări mai puţin cunoscute ale lui Enescu, interpretate de artişti şi orchestre de legendă, ne-au dat nouă, melomanilor de rând, cheia decodării dimensiunilor acestei muzici.
În Cipru nu am avut prea des ocazia să ascultăm muzica lui Enescu. Acum vreo 20 de ani a venit o orchestră sub bagheta dirijorului Horia Andreescu, în program însă nu figura Enescu. La nedumerirea mea de ce nu ni s-a oferit bucuria uneia dintre rapsodiile lui Enescu, justificarea a fost dificultatea transportării unei harpe. În 1999, la Festivalul anual „Kypria”, a participat şi Orchestra Radio din Bucureşti sub bagheta unui dirijor cipriot, Kypros Marcou, având ca solist pe Eugen Sârbu într-un program Brahms. Mai recent, în cadrul unor recitaluri organizate de Alianţa Românilor din Cipru, s-au auzit şi piese de Enescu sau de alţi compozitori români. Cuplul Cătălina Ţeican (pian) şi Menelaos Menelaou (vioară) au interpretat o sonată de Enescu (în 2009), Irini Pericleous (vioară) a cântat Balada lui Ciprian Porumbescu iar Annisia Iacovou (vioară), „Gaio Rustico” de Sigismund Toduţă într-un Recital al Tinerelor Talente din 2014. În cel mai recent eveniment, din februarie 2015, violonistul Sorin Alexandru Horlea, membru al Orchestrei Simfonice din Cipru, a interpretat Sonata No. 2 în F minor, Opus 6 de George Enescu acompaniat la pian de doamna Bianca Maria Matei.
Dacă ne referim la teatru, de-a lungul anilor, două piese de Caragiale, O noapte furtunoasă şi Conu Leonida, au fost puse în scenă la teatre cipriote din Nicosia şi Larnaca. În 2004, la iniţiativa Alianţei Românilor din Cipru, am organizat o seară Eugen Ionesco, în colaborare cu Institutul Francez din Cipru. La invitaţia Alianţei, Teatrul Ion Creangă din Bucureşti a prezentat piesa L’Impromptu de l’Alma, în franceză, cu traducere subtitrată de subsemnata, în regia lui Cornel Todea. Succesul a fost atât de mare, încât, în 2005, Teatrul Ion Creangă a fost invitat de Institutul Francez să prezinte două piese de Jean-Michel Ribes, în cadrul Festivalului Francofoniei.
– V-am ruga să ne faceţi o rapidă radiografie a prezenţei româneşti în Cipru. Câţi români trăiesc astăzi în Cipru ?
– Este adevărat că in 1963, când am venit în Cipru, nu se auzea limba română decât la Ambasada României şi la mine acasă. După 1970, s-a format treptat o minusculă comunitate de românce căsătorite cu foşti studenţi ciprioţi din România şi stabilite în Cipru. Erau persoane educate, cu studii superioare, care s-au integrat uşor în societatea cipriotă şi care s-au bucurat de respectul acesteia. După 1989, situaţia s-a schimbat. Numărul românilor a crescut vertiginos, dar, din nefericire, şi renumele lor a scăzut tot atât de repede. Se pare că între 2000 şi 2010 numărul românilor din insulă a ajuns la 40.000, ceea ce, raportat la populaţia Ciprului, de 850.000 de locuitori, reprezintă circa 4,7%. Majoritatea aveau studii liceale şi veneau în Cipru cu scopul de a-şi găsi un loc de muncă şi a agonisi o sumă de bani cu care să se întoarcă în România. S-au angajat în construcţii, în industria hotelieră şi în agricultură. Adesea persoane cu studii superioare acceptau orice fel de muncă necalificată pentru a-şi susţine familia din ţară. Cu timpul, cei mulţumiţi de situaţia lor şi-au adus şi familiile cu intenţia de a se stabili definitiv în Cipru.
– Cum se adaptează românii stabiliţi în Cipru la lumea insulară mediteraneană ?
– Este evident că românii sosiţi în Cipru se adaptează uşor la condiţiile acestui tărâm al Mediteranei. Faptul că învaţă repede limba vorbită (dialectul cipriot) este bine cunoscut şi admirat, cei veniţi cu familia îşi trimit copiii la şcoala grecească din prima zi. Să nu uităm că Ciprul este o ţară ortodoxă, sărbătorile religioase coincid şi, în plus, 40 de preoţi români oficiază liturghii la bisericile cipriote de pe toată insula. Dacă trebuie să intrăm în amănunte, nici regimul alimentar, cu multe mâncăruri bizantine, nu le este străin românilor, iar dieta mediteraneană este foarte apreciată. Cu toate că există unele „puseuri rasiste”, care uneori deranjează, mai ales când românii au probleme cu justiţia, politica guvernului şi lumea, în general, sunt destul de tolerante. Ca temperament, românii au afinităţi cu ciprioţii, care apreciază mesele copioase, muzica, dansul, distracţia şi la joie de vivre, precum „ai noştri tineri”!
– Criza mondială din 2007-2008, ce a afectat atâtea ţări, şi mă gândesc aici îndeosebi la Grecia, a avut reverberaţii şi în Cipru ? Cum s-a răsfrânt ea asupra românilor prezenţi în insulă ?
– Criza mondială din 2007 - 2008 nu a avut răsunet imediat în Cipru. Dimpotrivă, lucrurile păreau să meargă foarte bine în toate domeniile, şomajul era la o singură cifră ideală de 4 - 5%. S-a dovedit, după cum presupuneam şi noi, că era o prosperitate artificială creată de bănci, care împrumutau bani fără acoperire. Aceşti bani, care curgeau din abundenţă, erau, în mare parte, investiţi în industria imobiliară, care bineînţeles că a ajuns la saturaţie. În martie 2013, când a izbucnit criza, pe care vă mărturisesc că o prevăzusem de mult, reacţia la Bruxelles a fost foarte dură, Ciprul fiind singura ţară căreia i s-a aplicat sistemul „bail-in”. Cei care au avut bani depuşi la Banca Ciprului au pierdut cam 50% din economii, iar de la Banca Laiki s-au „tuns” toate depunerile de peste 100.000 de euro. Banca a dat faliment. Construcţiile au stagnat, nenumărate mici industrii au dat faliment şi, cu restricţiile bancare impuse, totul a fost afectat. Nimic nu mai funcţiona normal. Străinii au fost primii care şi-au pierdut locurile de muncă şi şomajul a ajuns la 16%. Mulţi români au părăsit Ciprul, dar majoritatea, în ciuda greutăţilor, a optat să rămână, supravieţuind cu indemnizaţia de şomaj şi angajări temporare. Societatea cipriotă a fost afectată în totalitate şi, pentru prima dată după războiul din 1974, au reapărut cantinele populare. Din fericire, spiritul de comunitate şi solidaritate funcţionează admirabil la ciprioţi şi încercăm şi noi să le urmăm exemplul.
– Ştim că din 1995 sunteţi preşedinta Alianţei Românilor din Cipru, prima asociaţie de solidaritate a românilor din această ţară. Cu ce rezultate vă mai puteţi mândri ?
– N-aş vrea să spun că „mă mândresc” cu ceva care nu depinde numai de mine, dar sunt oarecum cu sufletul împăcat că am supravieţuit 20 ani şi că, practic, suntem singura asociaţie de români din Cipru, ceea ce pentru diaspora română se pare că este un succes. Am menţinut nucleul de solidaritate pe care ni l-am propus iniţial. Aici ar trebui să mentionez contribuţia primului preot venit în Cipru, Preot Iconom Stavrofor, Dr. Petre Matei, reprezentantul Patriarhiei Române, care a servit comunitatea, pe toată insula, timp de 15 ani, fiind vectorul nostru de legătură, sprijin, încurajare. În ultimii ani, legătura dintre membrii Alianţei s-a menţinut prin eforturile dnei Veronica Ivanov, redactorul şef al ziarului românesc din Cipru. Din mai multe puncte de vedere e bine că încă existăm: continuăm tradiţia serilor culturale, care evocă aspectele frumoase ale României. Ne adresăm, în principal, societăţii cipriote, publicul nostru statornic şi receptiv. Aceste acţiuni nu numai că reflectă o imagine pozitivă a ţării, dar, în plus, ne revitalizează şi pe noi organizatorii, membri ai Alianţei. Mă bazez pe ajutorul unor tinere doamne, stabilite în Cipru înainte de 1990, căsătorite cu ciprioţi, care, cu entuziasm şi dăruire, îşi oferă serviciile de voluntariat pentru a duce la bun sfârşit aceste evenimente.
– Care este situaţia şcolilor româneşti din insulă la constituirea cărora aţi avut, cum ştim, o contribuţie decisivă?
– Şcoala Românească din Cipru s-a deschis, ca toate şcolile, la începutul lunii septembrie. Am reuşit în aceşti 12 ani, de când funcţionăm, să ne extindem de la o singură clasă în incinta Ambasadei Române din Nicosia, la 15 clase în şase oraşe. Sistemul e simplu, dar eficient şi le oferă copiilor de origine română posibilitatea de a cunoaşte limba, istoria, geografia şi tradiţiile, de a fi educaţi în spirit românesc, de a-şi descoperi identitatea etnică şi lingvistică. Folosim manualele recomandate de Ministerul Educaţiei din România pe care ni le procurăm singuri. Există cadre didactice de excepţie printre membrii comunităţii, care au conştientizat marea lor responsabilitate. Simt nevoia să menţionez numele doamnelor profesoare: Anca Cristina Pericleous şi Valentina Cican la Nicosia, Carmen Ioannou şi Mirela Ionel la Limassol, Luminiţa Ionel la Larnaca şi Dali, Irina Isac la Paphos şi Florica Moisa la Paralimni. Fiind şi eu profesoară ani la rând, apreciez enorm eforturile doamnelor profesoare, care încearcă să condenseze cât mai multe cunoştinţe în ore de predare limitate, reuşind să creeze o atmosferă caldă şi atractivă pentru elevi, să le insufle curiozitatea şi dorinţa de a veni cu drag la cursuri. Şi minunea s-a produs! Datorită acestei atmosfere, s-a întâmplat un fenomen neobişnuit: dorinţa copiilor de a nu întrerupe cursurile nici chiar la încheierea ciclului de 4 clase elementare. Evident că în aceste condiţii am introdus clasa a cincea. Şi surpriza a continuat: la încheierea acesteia, şi la cererea comună a părinţilor şi copiilor, am introdus un Curs de Cultură şi Educaţie Plastică. Succesul primului an s-a valorificat în expoziţia cu lucrări inspirate de ia românească. Sigur că atmosfera nu este aceeaşi peste tot. Depinde foarte mult de condiţiile în care se află familia. Pentru cazurile nefericite în care ambii părinţi sunt în şomaj, încercăm să-i susţinem pe cât putem, mai ales să nu renunţe la şcoală.
În privinţa activităţilor „extra-curricula”, avem un cor de copii al şcolii din Nicosia şi un mic ansamblu folcloric al şcolii din Limassol. Copiii noştri au participat şi s-au evidenţiat la concursuri internaţionale de creaţie literară UNIFERO şi la Concursul de Creaţie Mihail Eminescu organizat de Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni. Corul de Copii a fost prezent de mai multe ori pe diverse canale de televiziune (canalul naţional R.I.K, Mega, Sigma ), cu colinde sau tradiţii româneşti.
Dacă copiii au avut de câştigat cu şcoala, aş vrea să fac şi eu o mărturisire. După ani mulţi în Cipru, cu siguranţa unui serviciu care mi-a adus satisfacţii, cu o viaţă de familie armonioasă, puteam să-mi petrec aceşti ultimi 12 ani într-o mahmureală obştească sau să mă învălui într-un cocon de platitudini deşarte. Proiectul şcolii m-a învăţat să mă dăruiesc, să ies din mine de dragul unei idei, al unor oameni. Şi dacă am dedicat sute de ore acestui proiect, fără vreun beneficiu financiar, simt că am câştigat imens, că am învăţat să mă realizez, slujind. Dacă am slujit bine sau rău, numai copiii vor putea spune. Dar eu le mulţumesc că mi-au dat această şansă în viaţă.
– Din 1974, de la invazia turcă, ţara dumneavoastră de adopţie este împărţită, practic, în două. Despre prezenţa românilor în Cipru, ţară membră a Uniunii Europene, ne-aţi vorbit. Iertaţi-mi curiozitatea, în zona ocupată de forţele turceşti întâlnim români ?
– Din 1974, când Turcia a invadat Cipru, ţinând sub ocupaţie 37% din suprafaţa insulei, nu am mai avut acces, sub niciun motiv, la acele teritorii. Nu numai insula a fost scindată în două, dar şi Nicosia avea o linie de demarcaţie în centrul vechi peste care nu puteam călca. Încălcând din greşeală punctul de demarcaţie te putea costa viaţa sau, în cel mai fericit caz, închisoare. În 2003, cînd această măsură a fost ridicată, grecii ciprioţi au stat la rând zi şi noapte ca să-şi revadă locurile natale, casa copilăriei, şcoala, cimitirul satului şi bineînţeles nenumăratele situri arheologice, castele medievale, biserici bizantine, teatre antice… care sunt mai numeroase în partea ocupată. Acum această euforie s-a mai estompat, mai cu seamă că te întorci întotdeauna cu un gust amar. În scurtele mele plimbări prin nord, nu am avut ocazia să întâlnesc români (în sud îi găseşti la tot pasul). Ştiu că există români care lucrează şi acolo. Personal, am cunoscut doar o familie de muzicanţi care m-au abordat în încercarea de a se muta în partea greacă. Am auzit de o altă familie mixtă care a apelat la Părintele Matei să le boteze copilul.
– V-am ruga să ne vorbiţi şi de ceilalţi membri ai familiei – două fiice şi patru nepoţi. Dar şi despre preocupările artistice ale soţului dumneavoastră, care a avut recent o expoziţie la Londra.
– Fiind aproape de sfârşitul acestui interviu, şi simţind că nu trebuie să abuzez de răbdarea cititorilor, întrebarea mă sperie prin volum: un soţ, două fete, patru nepoţi, doi gineri. Cum aş putea să răspund cât mai succint? Fetele îşi practică meseria pe care şi-au ales-o. Singurul sfat din parte-mi a fost să poată lucra „free-lance”, să fie independente. Irina, cea mare, este interpret de conferinţe, acreditată la Bruxelles şi Strasbourg. Lucrează cu patru limbi: greaca, franceza, engleza şi româna. O meserie exigentă, care solicită o concentrare deplină, acribie, elocinţă, spontaneitate şi, dacă ai un dram de masochism în tine, te satisface din plin. O practică de 25 de ani cu succes. Este căsătorită cu un doctor pneumonolog, pediatru cipriot, pasionat şi el de profesiunea lui, îşi dedică ore nesfârşite copiilor bolnavi iar pentru familie e deseori un Fantomas. Fiul lor, Theodosis, 18 ani, e pasionat de istorie, literatură şi-şi dă ultimele examene GCE pentru a studia Ştiinţe Juridice la Londra (şi nu Medicina, cum spera tatăl său, Spyros!). Sandra, mezina, este doctor stomatolog ortodont. Perfecţionistă, pedantă, minuţioasă, îşi practică cu scrupulozitate meseria disciplinând dantura copiilor. Căsătoria Sandrei cu un cibernetician suedez a coincis cu anul în care se pregătea aderarea Ciprului la U.E. Primul lor copil, Ektoras, născut chiar în ziua acceptului, în decembrie 2002, este simbolul acestei uniuni, legând printr-o linie diagonală peste harta Europei: Suedia, România şi Cipru. Ceilalţi doi copii ai cuplului Sandra-Rickard sunt gemenii Miranda şi Phoivos (8 ani). Gemeni cum nu se poate mai deosebiţi, Mirandei îi place arta şi desenează cu mare îndemânare şi imaginaţie, iar Phoivos, fascinat de ştiinţe, este îmbibat de cunoştinţe de astrofizică şi mă pune deseori în imposibilitate de a-i răspunde.
Soţul meu, Bambis, de-a-lungul anilor, a avut diverse pasiuni. La prima tinereţe a fost matematica. Lucra enorm singur, de multe ori trezindu-se noaptea ca să rezolve o problemă. La a doua tinereţe a fost istoria – arheologia. Nu e de mirare fiindcă Diploma lui de la University of London este în Matematică-Istorie- Constituţie. În acei ani a început chiar o mică colecţie de cărţi vechi despre istoria Ciprului. Apoi, de la pietrele pe care le admiram în diversele situri arheologice, au intrat pietrele în viaţa lui de zi cu zi. Şi nu numai pietrele. Când a început să sculpteze, fără nicio lecţie, refractar la îndrumări profesioniste, a încercat tot felul de materiale: marmură, jasper, granit, lemn de chiparos, nuc, lut....Predomină figurile feminine, în special mama şi copilul, maternitatea îl inspiră cel mai mult. Femei care denotă o forţă telurică.
– Aţi avut prilejul să constataţi pasiunea cu care mulţi români urmăresc scena politică de la Bucureşti. Faţă de anii ’60, când v-aţi stabilit în Cipru, cum reacţionează azi opinia publică din insulă la seismele politice curente?
– Se ştie că grecii sunt animale politice şi, când discută doi greci, se exprimă trei opinii divergente. De 40 de ani discutăm soluţionarea problemei cipriote şi reunificarea insulei. Asta îmi aminteşte de cei 40 de ani în care românii au discutat venirea americanilor! Asemenea discuţii aprinse pot să distrugă familii, să strice prietenii. În ultimul timp, în grupul nostru de prieteni şi colegi de o viaţă, am hotărât ca două subiecte să fie considerate tabu: politica şi problemele de sănătate. Cu permisiunea dumneavoastră, nu voi încălca aceste interdicţii nici în interviul de faţă pe care l-am considerat ca o „causerie” între vechi prieteni. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
