De când mă ştiu am citit mai întâi şi mai întâi, într-o revistă,cronica literară. Încă bâjbâind, în timpul liceului, prin vastalume a literaturii, probabil că simţeam nevoia de a avea un ghid,dar şi de a mă informa. Banii erau puţini şi trebuia să-ichivernisesc bine când îmi cumpăram cărţi. Biblioteca mea din aceiani poate fi un reper al exactităţii, validărilor sauinvalidărilor, verdictelor critice puse de cronicarii momentului.Fiecare carte din acei ani - în liceu şi în primii ani de facultate- a fost cumpărată, şi, când mă afund în bibliotecă în căutareaunui volum şi dau peste lumea mai de demult, îmi aduc aminte chiarşi momentul şi banii cu care am cumpărat o carte sau alta, dar şidin ce motive am cumpărat-o - cine mi-a semnalat-o, în ce revistăam citit despre ea. Datorez cronicarilor literari de atunci cărţiesenţiale pentru literatura română, cărţi rare acum, am foartemulte volume de debut ale unor scriitori de primă mărime dinliteratura română. Dar, pentru a păstra echilibrul, ca semn alexactităţii, tot cronicarii literari mi-au mâncat bani, umplându-mirafturi mărişoare de maculatură.
Tot de pe-atunci, mi-a plăcut ca revista literară să aibă unsingur cronicar. El este emblema, autoritatea respectiveipublicaţii. Nu agreeez ideea cronicii literare pe specializări("cronicar de proză", "cronicar de poezie", "cronicar de critică"etc. - sunt de acord doar cu "cronicar de ediţii" pentru că impuneo anume pregătire, o anume acribie filologică). Deşi sunt convinscă există feeling-uri aparte pentru un anume gen literar, că avemexcelenţi critici de poezie sau de proză, mi-a displăcut apariţiamai multor cronicari într-o revistă. Voiam, şi vreau şi acum, oprivire şi o situare a unui volum, indiferent de natura lui, încomplexa textură a literaturii. Judecăţile de valoare capătă ogreutate mai mare, cred eu, când cronicarul se pronunţă şi desprepoezie şi despre proză şi despre critică. Eu înţeleg altfel osituare, un verdict al unui critic "generalist" decât o pricep şipercep de la un altul specializat. Încărcătura de cărţi decitit/comentat per om ar fi prea mare, mi s-ar putea aduce dreptcontraargument, mai ales în zilele noastre când editurile au oproducţie imensă (imensă, să spunem, faţă de anii din comunism), cugreu de acoperit de un cronicar.
Numesc aici şi o primă calitate pe care eu o cer unui cronicar:lectura rapidă. O astfel de citire se învaţă, se exersează în timpdar ea dă şi măsura cunoaşterii domeniului. Lectura rapidăesenţializează, recunoaşte rapid locuri comune şi originalităţi,raportează, în chiar procesul lecturii - spuneam altădată că nicioprimă lectură nu este o lectură inocentă ci dublată mereu de alteşi alte lecturi, realizate aproape simultan, o înaintare şi orepliere constante -, textul citit la altele, ale aceluiaşiscriitor, ale aceluiaşi subiect, ale aceleiaşi structuri sauviziuni. Lectură rapidă, dar nicidecum superficială. Lectură şi nurăsfoire. Lectură în cunoştinţă de cauză (un imens bagaj de altelecturi şi repere teoretice ferme şi sigure în lumina cărora seciteşte, nicidecum prejudecăţi). Adaug acestei prime calităţi încăuna strâns legată de ea: flerul. În exercitarea oricărei profesiise cere fler, sau intuiţie, sau acel nas fin de copoi care adulmecăde departe valoarea. Nu accept sub nicio formă scuza unui cronicarcă i-a scăpat un autor valoros şi o carte remarcabilă pentru că nui-a parvenit cartea, că informaţia culturală circulă greu, că nupoate şti tot ce se publică la un moment dat în România. O carteremarcabilă face valuri oriunde ar fi apărut ea, într-un orăşel,sau în capitală, la o mare editură sau la una mai micuţă.
Se vorbeşte despre ea, în presă, dar şi prin lumea literară,printre cunoştinţe, studenţi sau amici. Niciun iubitor deliteratură - şi vorbesc de unul nespecialist, neprofesionalizat pecomentariu de carte - nu ratează o apariţie interesantă, foartebună, remarcabilă. Există cumpărători de carte cu un flerextraordinar, alegând nederutaţi de mulţimea colorată a cărţilor depe raft. Intuiţie înseamnă şi a relaţiona - nimeni nu vine dinneant - informaţii, oricât de vagi despre autor, despre alte cărţi,despre editură, despre colecţie, relaţionează de asemenea aceleminime informaţii furnizate chiar de obiect: cum arată coperta, cumarată obiectul, care e calitatea hârtiei şi tiparului, apoiinformaţiile din librărie - unde e expusă, câţi oameni se maiopresc în dreptul raftului rspectiv, câţi întind mâna după carteape care o vizezi şi tu. Un cronicar literar care nu bântuielibrăriile, aşteptând doar să-i parvină cărţile la slujbă sau laredacţie, este rupt de viaţa cărţii, de palpitul ei de fiinţă, nude obiect, se rupe chiar de viaţa în sine. Pierde în fond semnaleimportante în luarea rapidă a deciziilor sale. Prezenţacronicarilor, criticilor numai la evenimente, dezbateri sauconferinţe, generează o experienţă şi o percepţie de laborator aliteraturii. Aşadar, o altă calitate pe care o cer cronicaruluieste priza la real, la realul literaturii pe care o comentează.Istoricul literar, autorii de analize beneficiază de o aşezare aapelor. Ei lucrează cu un material a cărui calitate s-a probatdeja.
Cronicarul se află în realitatea încă în aşezare, "obiectul" scosdin foc încă frige şi el îl ţine în palme fără prea multăprotecţie. Se poate arde sau poate să-i confere stabilitate, formăşi semnificaţie. Riscurile sunt mari. Horia Gârbea pleda laColocviul de critică dedicat acestei teme - a cronicii deîntâmpinare - pentru dreptul de a greşi al unui cronicar literar.Nu sunt de acord cu această teorie, chiar dacă, aşa cum s-acomentat, greşeala este pardonabilă tocmai pentru că ea includenepremeditarea. Se poate vorbi de riscul, nu de dreptul de a greşi.Pentru autor, consecinţele nu sunt tocmai plăcute. Tonul dat de uncronicar poate fi urmat de alţi confraţi, din varii motive, astfelîncât deja cronicarul care a greşit taie un făgaş de receptaregreşit, frustrant, nedrept. Reparaţiile adesea sunt ca acelea de ladreptul la replică: articolul apare cu surle şi tobe într-o anumeambalare editorială, iar dreptul la replică undeva pe lacuriozităţi, plictiseli şi « hai să-i facem şi ăstuia hatârul ! »Chiar şi fără a fi o natură profund suspicioasă, autorul pe cares-a exercitat « dreptul de a greşi » începe să facă scenarii. Lucrucel mai adesea îndreptăţit pentru că trăim într-o vreme în carecronica literară a devenit un text de promovare, iar cronicariiliterari agenţi editoriali sau grupuri de lobby-işti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
