Ziarul de Duminică

CICA NISTE SCRIITORI... / Al unsprezecelea poem

CICA NISTE SCRIITORI... / Al unsprezecelea poem
12.03.2009, 22:47 63

 

 
In 1971, la douazeci si patru de ani, eram cel mai constiincios redactor de la o revista din provincie. Bizuindu-se pe seriozitatea mea, redactorul-sef mi-a dat sarcina sa ma duc la Bucuresti si sa aduc zece poezii de la Nichita Stanescu. Asa mi-a spus, „zece poezii", si cu aceasta precizare in minte am plecat la drum.
Nichita Stanescu nu avea pe atunci o adresa. Locuia la diferite admiratoare (uneia dintre ele i-a scris pe peretele dormitorului, cu creionul dermatograf, un lung poem; era modul lui de a plati chirie). Asa stand lucrurile, a trebuit sa o fac pe detectivul si am aflat ca il pot gasi pe poet seara, la restaurantul Athenee Palace.
Seara, Nichita Stanescu se afla, intr-adevar, la una dintre mese, inconjurat de prieteni. Cand i-am spus pentru ce venisem, m-a intrebat cu o gravitate jucata:
– Exact zece?
– Da, zece.
Intelesese, de fapt, de la inceput ce voiam, dar il amuza stilul meu functionaresc, inadecvat la viata boema dusa de el, si voia sa prelungeasca situatia, ca sa o guste din plin.
A facut din discutia cu mine un spectacol, dar nu un spectacol cu public. Mi-a vorbit mereu in soapta, delectandu-se de unul singur cu umorul involuntar al solicitarii mele. Iar amuzamentul lui, departe de a fi fost batjocoritor, avea ceva tandru.
– Poemele se afla la dumneavoastra? l-am intrebat usor ingrijorat de evidenta faptului ca nu avea o servieta.
– Da, m-a asigurat el. Te rog sa scoti un carnet si un pix.
M-am conformat, nedumerit, si Nichita Stanescu a inceput sa-mi dicteze poemele cerute, improvizandu-le unul dupa altul. Comesenii nu urmareau scena, fiind absorbiti de o discutie despre fotbal. Eu notam infrigurat, cucerit de frumusetea stranie a versurilor.
Dupa ce am terminat de scris si cel de-al zecelea poem, Nichita Stanescu m-a somat sa desprind din carnet o foaie alba.
– Am sa-ti dictez acum al unsprezecelea poem, mai frumos decat toate celelalte.
Mi l-a dictat si era, intr-adevar, cel mai frumos.
– Iti place?
– Da.
Era un „da" inflacarat si competent. Cu toata naivitatea pe care o aratam la varsta aceea in relatiile cu oamenii, despre literatura stiam destul de multe.
– Bine, a spus poetul, atunci sa-l ardem, ca sa ramana numai al nostru.
Mi-a luat foaia din mana si i-a dat foc de la o bricheta. In timp ce hartia ardea rasucindu-se usor, vedeam literele devenind intai rosiatice pe negrul celulozei carbonizate si disparand apoi fara urma.
Un poem creat pentru mine de cel mai mare poet al secolului douazeci! Un poem care traise doar cateva zeci de secunde!
Nu mai primisem si nici nu mai aveam sa primesc vreodata un asemenea dar.
PS: Fotografia poetului Nichita Stanescu a fost realizata de Ion Cucu.


 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO