Ziarul de Duminică

Cincizeci de ani – (IV)/ de Stelian Ţurlea

Cincizeci de ani – (IV)/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

03.05.2013, 00:01 89

N-am reuşit să plec imediat la Tecuci, trebuia să-mi rezolv mai multe probleme cu facultatea, intram în vacanţă şi nu mă mai întorceam în Bucureşti până în toamnă. Am ajuns după înmormântare. Eram pustiită, am găsit casa şi mai pustiită.

Nu mai aveam de multă vreme o cheie a casei şi nimeni nu răspundea bătăilor mele în uşă, în ferestre şi strigătelor mele. Într-un târziu am auzit mişcare, ciocăniturile mele s-au înteţit şi în cele din urmă mama a descuiat uşa, probabil adormise în vreuna din camerele dosnice,

ce-i scandalul ăsta, mormăia, ce-i scandalul ăsta, nu poţi avea puţină răbdare,

faţa îi era buhăită, cu pungi mari sub ochi, de parcă plânsese în neştire, o fi fost şi asta, dar am simţit imediat damful, duhnea a băutură, obişnuia să bea pe vremuri, înainte să mă mut eu la Brăila, dar se liniştise, avusese grijă tata să o oprească, se vede treaba că se reapucase cu sârg,

ţi-e rău, am întrebat fără rost, din moment ce pricepusem ce era cu ea,

niciun rău, a spus,

dar abia se ţinea pe picioare,

hai înauntru, să te odihneşti, am zis eu,

haide,

se clătina, îmbrăcată într-un capot gros înflorat, şleampătă, nepieptănată, nu mai avea nicio urmă de prospeţime, trăsăturile i se urâţiseră, Doamne, ce femeie frumoasă fusese, mă mândream cu ea, arăta şi mult mai în vârstă, mi-era milă,

unchiul n-a mai rămas, nu ştiusem să întreb altceva,

care unchi, s-a holbat la mine, a, unchiu-tu, a plecat ieri dimineaţă,

şi de atunci stai şi bei, am spus,

ce vrei să spui,

că stai şi bei de atunci,

eşti obraznică, nu stau şi beau, mi-e rău,

asta văd,

şi mi-a fost rău şi tu n-ai fost aici,

s-a oprit în mijlocul încăperii şi a sughiţat violent,

ştii ca a murit taică-tu, a întrebat, voia să mă facă să mă simt vinovată,

ştiu,

a murit şi n-ai fost aici, a strigat,

nu aveam ce să-i spun, avea dreptate, nu fusesem,

voia să te vadă şi n-ai fost aici, noroc că i s-a oprit inima deodată şi n-a apucat să vadă că nu vii,

n-am răspuns, am condus-o spre canapea, i-am pus două perne sub cap, i-am scos din picioare papucii ferfeniţiţi şi i-am urcat şi picioarele pe canapea,

mă duc să-ţi fac un ceai,

nu vreau niciun ceai, îmi face rău ceaiul, stai aici,

m-am aşezat pe un scaun, i-am luat o mână într-ale mele, i-o masam fără rost, dar probabil îi făcea bine, a închis ochii, a zâmbit, în scurt timp a adormit.

Am fost convinsă că vor urma luni grele.

De când mă ştiam, mama fusese o neajutorată, tata nu era doar bărbatul în casă, ci şi stâlpul, cum mă convinsesem în timpul refugiului, aducea bani, muncea în curte, era energic, hotăra totul, nu dezarma, o dată nu l-am văzut disperat. Mama întreba mereu dacă poate face un lucru sau altul, eram mică şi mă miram cum de are atâta răbdare tata să-i răspundă la orice prostie şi nu-i spune, fă cum te taie capul, femeie, dacă până şi eu mă uimeam, dar o iubea, altfel nu se explică, mă întrebam dacă eu o să fiu iubită vreodată atâta de un bărbat, când am să mă fac mare. De cele mai multe ori şedea într-un fotoliu şi împletea, dar după o vreme nu mai împletea, rămânea cu privirea pierdută în zare, zâmbind, o invidiam gândindu-mă că s-a retras într-o lume plină de minunăţii, altfel de ce-ar fi zâmbit, putea să rămână aşa ore întregi, o priveam şi eu nemişcată multă vreme pentru că era tare frumoasă, doar în cărţile de şcoală văzusem tablouri cu femei mai frumoase, mi-era tare dragă, dar mă speriam după un timp, o aduceam înapoi cerându-i ceva, se întâmpla s-o găsească aşa tata când se întorcea de la tribunal şi se apuca să facă el mâncare, o vorbă de reproş nu-i spunea, umplea doar casa de veselie. Chiar şi când s-a operat şi a rămas fără jumătate de stomac, tata era cel care făcea multe treburi în casă, atunci doar, o vreme, mama părea să se fi schimbat, dar n-a ţinut-o mult.

Voiam să ajung la fel de frumoasă ca ea când aveam să fiu mare, mă uitam dimineţile în oglindă, mă întorceam în toate direcţiile, mă strâmbam, trăgeam de obraji, ridicam sprâncenele, nicio şansă să mă fi înfrumuseţat peste noapte, măcar să n-am firea ei, îmi mai spuneam, treptat ajunsesem să n-o mai înţeleg, dintre toate mamele pe care le cunoşteam era singura apatică, nu mă ajuta la lecţii, n-o interesa dacă mi le făceam sau nu, nu-i plăcea să iasă cu mine la plimbare, nu venea la şcoală decât când nu mai avea încotro, până şi la serbări îl vedeam între oameni pe tata, nu ştiu cum reuşea să fugă de la tribunal. Treptat am ajuns să n-o mai iubesc, asta am crezut, o prostie, simpatizam cu ea, dar îl adoram pe tata, mă gândeam de multe ori cum ar fi fost viaţa noastră dacă ea s-ar fi comportat altfel, dar mi-am interzis să mai gândesc asta, ai părinţii pe care-i ai, punct. Iubeşte-i sau pleacă în lume. N-o puteam iubi. Nici nu voiam să plec în lume, dar am fost obligată.

Lunile au fost grele. Am fost nevoită să fiu dură, i-am spus că trebuie să înceteze să mai bea, se nenoroceşte,

nu-mi pasă, spunea,

am aruncat băutura strânsă în casă, şi-a făcut rost de alta, nici astăzi nu ştiu cum, singura persoană care mai venea să stea la taclale era o vecină cam de vârsta ei, o urmăream şi vedeam că apare cu mâinile goale, dar se vede că era mai afurisită decât credeam şi ascundea cumva sticlele,

am început să le caut prin toate cotloanele unde le ascundea, le aruncam, apăreau din nou, nu puteam sta toată ziua s-o urmăresc, citeam uneori în curte, sau mă duceam la piaţă sau făceam mâncare, o găseam beată şi căzută pe undeva, aruncam iar sticlele, dar o lua de la capăt,

m-am dus la poştă şi l-am sunat pe unchiul din Brăila, n-aveam telefon acasă, i-am spus că nu mă descurc, i-am povestit de ce, a doua zi a venit la noi, mama a încetat brusc să bea, unchiul era uimit, nu vedea nimic din ce-i istorisesem, au avut o discuţie, i-am auzit din camera mea, trebuie să încetezi, Evelina, mama i-a promis nu ştiu ce, unchiul s-a întors la Brăila, după două, trei zile au reapărut sticlele, până când într-o dimineaţă am obligat-o să stea pe un scaun în faţa mea şi i-am spus că mi-a ajuns,

plec, am zis,

a făcut ochii mari,

cum să pleci, să rămân iar singură,

plec, dacă nu te potoleşti, am strigat,

s-a speriat de vocea mea, mă speriasem şi eu, nu pricepeam ce-mi venise să strig, dar eram exasperată, nu mai ştiam cum s-o scot la capăt,

plec, mă duc să muncesc undeva, mă duc la facultate şi mătur pe jos să mă ţină acolo până încep cursurile, oricum peste două luni o să fiu nevoită să plec, dar nu mai pot,

deci tot o să pleci, a spus,

adică,

tot o să pleci la toamnă,

păi, nu am facultatea, am întrebat, de astă dată eu nedumerită,

credeam că nu te mai duci,

cum să nu mă mai duc, vrei să las baltă totul să stau cu tine, i-am spus, uluită,

nu,

îşi coborâse privirile şi îşi frământa mâinile în poală, avea degete subţiri şi lungi, dar pielea i se zbârcise deja mai devreme decât îi era vârsta,

nu ştii ce rău e să fii singur, a şoptit într-un târziu,

mi-e dor de el,

nu mi-a fost greu să înţeleg despre cine vorbea,

şi mie mi-e dor, am spus,

mi-au dat brusc lacrimile, am luat-o în braţe, am mângâiat-o,

ştii bine că stau cu tine, am spus, ştii bine că nu eşti singură, ştii bine că te iubesc, dar trebuie să-mi fac şi facultatea, să-mi fac un rost în lume, o să mă întorc să stăm împreună, cum stăteam cu tata,

cred că boceam amândouă şi fiecare avea dreptatea ei şi mă gândeam că o judecasem prea aspru, asta îi era firea, niciodată în viaţă nu fusese singură, niciodată în viaţă nu trăise pe picioarele ei, toate în jur i se păreau acum duşmani, până şi eu eram un duşman, trebuia să-i scot ideile astea din cap, dar nu ştiam cum e mai bine.

A avut efect, aşa am crezut.

N-a mai băut.

Redevenise apatică, dar era cumva şi în alertă, pentru că, atunci când mă simţea prin apropiere, îşi impunea să fie vioaie, se prefăcea că citeşte sau că e gata să discute ceva cu mine sau că vrea să ştie cum mai merge lumea, n-o interesase niciodată nici măcar ce se întâmplă în oraşul ei,

of, mamă, spuneam,

ce e, mă întreba,

nimic, ce să-i răspund altceva,

îmi era clar că se preface, se ascunde, nu înţelegeam ce urmăreşte, dar mă gândeam că îi face bine că nu mai bea, şi dacă se obliga să fie vioaie, poate chiar o să se însufleţească într-o zi, nu mi-am dat seama cum slăbeşte, nici cum se stinge, asta îşi propusese, cât mai rămâneam acolo, să se stingă, să nu apuce să fie singură din nou, avea o voinţă de fier, n-am crezut-o în stare, am priceput într-o dimineaţă când am văzut cât de frumoasă redevenise, ca pe vremuri, voia să închidă cercul, m-am gândit, nu-mi venea să cred, era şi teribil de slabă, abia se ţinea pe picioare,

ce-i cu tine, am întrebat speriată de-a binelea,

ce să fie,

de ce ai slăbit aşa,

a ridicat din umeri,

am obligat-o să mănânce consistent, am stat lângă ea, nu s-a împotrivit, zâmbea,

ce bine e când eşti aici, a şoptit,

of, mamă, nu mă face să plâng, sunt aici tot timpul,

şi după alte câteva zile, într-o dimineaţă mi-a cerut să-i fac un ceai din toate plantele pe care le aveam în casă, să le simtă parfumul, am scotocit în cămară şi am găsit sunătoare, muşeţel, cimbrişor, tei, le-am amestecat pe toate, m-am întors cu o cană mare din care ieşeau aburi ca la balamuc, deşi era vipie afară, mama şedea în fotoliu şi privea fix pe fereastră spre lumea ei de departe.

Se stinsese.

După două săptămâni m-am întors la facultate.

 

Fragment din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Tritonic

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO