In ziua de azi, pentru aproape orice director de teatru din Romania, textul clasic a devenit, in egala masura, un ideal cumva utopic si o sperietoare foarte concreta: ai vrea sa-l joci (pentru ca publicul il cere, pentru ca - hm - criticii il lauda "din pornire", pentru ca actorii il respecta) si stii, in acelasi timp, ca regizorii iau mai mult la o piesa clasica decat la una moderna, ca nu ai "acasa" actori pentru toate rolurile, ca - hm - criticii sunt mai exigenti la un clasic decat la un contemporan, ca, in fine, nu-i deloc sigur ca tinerilor o sa le placa.
...Si, cum tinerii constituie majoritatea zdrobitoare - inclusiv la propriu, uneori - a celor ce viziteaza salile de spectacol, nu e bine sa-i dezamagesti. Iar despre critici (de orice varsta), ce sa mai vorbim? Asa incat, spre a impaca toate caprele cu toate verzele, atunci cand se incumeta, totusi, sa monteze un clasic, primul lucru la care se gandeste directorul de teatru este cum sa-l modernizeze cat mai temeinic pe respectivul. Solutia cea mai simpla poarta, fireste, numele celui mai important personaj al scenei nationale actuale: REGIZORUL. El preface (si desface) piesele vechi in piese noi - si chiar si invers -, el gaseste rezolvari si iesiri pentru si din toate situatiile (dramatice), el stie tot si poate orice. Ca prin aplicarea acestei solutii toti clasicii ajung, pana la urma, sa semene intre ei, nu mai conteaza prea mult. (Cine se mai sinchiseste de maruntisuri de-astea?) Ceea ce conteaza e sa ai clasicul pe afis, lumea in sala, cronica (buna) in ziar si regizorul la dispozitie pentru viitoarea intreprindere de acelasi fel.
Pe de alta parte... Ia incercati dumneavoastra sa cititi (si sa va imaginati cum ar suna pe scena) aproape orice piesa mai veche de douazeci de ani si mai straina decat, sa zicem, un text de Eugen Ionescu (si inca!). Fraze chisnovate si inzorzonate, topica aiuritoare, vocabular ininteligibil - asta, in cazul fericit ca traducatorul nu s-a apucat sa confectioneze, de fapt, o alta piesa, pastrand din original doar titlul si (eventual) numele personajelor. In teatrul romanesc circula, sub semnatura lui Shakespeare, Moliere, Cehov si a altor dramaturgi celebri in lume, felurite compuneri fanteziste ale traducatorilor inter- si imediat post-belici; care au fost ori sunt, cateodata, persoane respectabile - scriitori, unii dintre ei, ba chiar dramaturgi -, dar care nu s-au putut abtine sa nu-si vare condeiul propriu printre randurile operei clasice. Si-atunci, ce sa faca, totusi, regizorul?
Unul dintre putinele raspunsuri corecte (ori, macar, posibile) la aceasta dilema din care nu se va putea iesi, vorba lui Farfuridi, decat atunci cand in Romania va functiona un program coerent de re-traducere a autorilor clasici este dat de acei (si mai putini) directori de scena care sunt si literati. Un exemplu in acest sens e Cristian Juncu, dramaturg si regizor din generatia de mijloc, avand la activ, in afara pieselor proprii, un numar de traduceri/prelucrari ale unor texte clasice precum Avarul de Moliere (jucat cu succes, de-acum, in cateva teatre). E drept, procedeul folosit de Juncu nu este agreat de toata lumea, si mai ales de puristi, care contesta indreptatirea estetica a adaptarilor sale; personal, fara sa fiu tocmai o fanatica a "localizarilor" si "actualizarilor", prefer sa descopar spiritul (si, intr-o forma subtila, chiar litera) textului clasic sub o "haina" (fie si socant) noua, decat sa inghit cu noduri galustele indigeste gramatical ale cine stie carei "talmaciri autorizate". Mi-am verificat preferinta inca o data, nu demult, la un spectacol al Teatrului "Toma Caragiu" din Ploiesti.
Azilul de noapte de Maxim Gorki (1868-1936) face parte din categoria pieselor care salveaza, cateodata, repertoriul unei scene datorita nu doar prestigiului indiscutabil al titlului (scris, intr-o prima varianta, in 1902, textul a cunoscut montari rasunatoare in toata lumea), ci si numarului mare de roluri generoase, capabile a multumi o mare parte din (orice) trupa. Aflata, stilistic, la intersectia naturalismului cu expresionismul, piesa, foarte moderna ca scriitura (nu are un conflict propriu-zis si nici personaje cu psihologie "traditionala"), traseaza cateva mizere destine individuale inauntrul unui destin colectiv istoriceste muribund. In adaptarea semnata de Victor Scoradet si Cristian (Cristi, de fapt, pe afis, ca fotbalistii...) Juncu, Azilul de noapte devine un comentariu deopotriva sarcastic si patetic la conditia omului de azi, traitor intr-o vesnica tranzitie dinspre raul cunoscut spre un bine problematic, indiferent ca locul unde incearca sa existe se cheama Rusia, sau Romania, sau... Cu publicul amplasat pe trei laturi ale scenei, in imediata vecinatate a spatiului de joc (nimerit, dar cam simplist decorat de Cosmin Ardeleanu), spectacolul regizat de Juncu are vigoare si adevar, e convingator si, nu o data, emotionant, iar ritmul sustinut (minus cateva secvente dinspre final, unde si dramaturgia se relaxeaza prea tare) il tine permanent "in priza" pe privitor. Victoria suprema o marcheaza insa regizorul la capitolul jocului actoricesc, aproape toti interpretii beneficiind de cate un "moment" (cu putine exceptii) ireprosabil. Astfel, Constantin Cojocaru (Luka) si Mihai Calota (Actorul), Raluca Zamfirescu (Anna) si Ada Simionica (Natasa), Dragos Campan (Baronul) si Ilie Galea (Bubnov), Andi Vasluianu (Vaska) si Tudor Smoleanu (Klesci), Ioan Coman (Satin) si Adrian Ancuta (Medvedev), Oxana Moravec (Vasilisa) si Nadiana Salagean (Nastia), Alexandru Pandele (Kostiliov), Roxana Ivanciu (Kvasnia) si Marian Despina (Tatarul) ofera privelistea reconfortanta a unei echipe adevarate, sudate prin nazuinta comuna spre performanta. O echipa care a demonstrat ca nu se sperie nici de clasici, nici de actualizarea - sau actualitatea - lor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
