Ziarul de Duminică

Coabitarea Occidentului cu islamul – două soluţii/ de Marius Vasileanu

Coabitarea Occidentului cu islamul – două soluţii/ de Marius Vasileanu

Autor: Marius Vasileanu

12.10.2012, 00:03 159

Pornind de la noul scandal al unei caricaturi a profetului Muhammad publicate în revista satirică pariziană Charlie Hebdo, scriitorul Matei Vişniec se întreba zilele trecute dacă islamul provoacă un sentiment de frică în Franţa. Întregul său articol publicat pe site-ul RFI vine în siajul unui dosar editat de revista L' Express, apărut recent, cu acelaşi titlu: "Frica de islam"...

Matei Vişniec preferă o contextualizare strict franţuzească a chestiunii, amintind că islamul este a doua religie ca pondere în Hexagon, cele 5-6 milioane de mulsulmani având astăzi peste 2000 de locuri de cult, dintre care 500 sunt moschei. Iar construcţiile respective sporesc, dovadă: deschiderea recentă la Strasbourg a unei noi mari moschei.

Cu ocazia inaugurării acesteia, ministrul de interne Manuel Valls a pledat pentru "consolidarea unui «islam» francez care să fie mai bine organizat şi care să respecte valorile Republicii franceze. El a mai adăugat însă următoarele (...): «Republica va fi intransigentă cu cei care înţeleg să o conteste şi nu voi ezita să-i expulzez pe cei care se pretind ca aparţinînd islamului, dar reprezintă o ameninţare gravă pentru ordinea publică, precum şi pe cei care, străini în ţara noastră, nu respectă legile şi valorile noastre. Nu voi accepta comportamentele salafiştilor şi a altor grupuri care sfidează republica»", notează Vişniec în articolul său care poate fi citit integral aici: http://www.rfi.ro/articol/stiri/politica/provoaca-islamul-un-sentiment-frica-franta

...Mă aşteptam ca renumitul scriitor de teatru să trateze chestiunea într-o perspectivă mai amplă, fără a uita, între altele, spaţiul din care el provine, anume Bucovina natală - creuzet unde timp de veacuri au existat şi oarece frământări datorate numeroaselor etnii conlocuitoare, dar aproape niciodată din motive religioase ori confesionale.

Fără îndoială, istoria relaţionării Ţărilor Române cu mulsulmanii este cu totul alta. Aceasta a generat şi o soluţie românească pe care o voi aminti aici şi care nu vine neapărat în contradicţie cu ceea ce se petrece în Franţa şi în Occident, în general. Este o completare care ar trebui să îndemne la meditaţie.

Cuvântul-cheie, nerostit mai sus, dar devenit obsesie pentru francezi este laicitatea (laïcité ). Teza mea este că, paradoxal, de pe această poziţionare a laicităţii, francezii vor avea totdeauna de pierdut în raport cu islamul, cu atât mai apăsat în cazul radicalilor. A te poziţiona astfel atrage dezavantaje şi, strategic vorbind, o postură slabă.

Nu miră pe nimeni, nici pe francezi măcar, să observe mulţimi de musulmani care tratează în cel mai fericit caz cu condescendenţă, dacă nu cu dispreţ lăcaşurile de cult occidentale. Orice turist va vedea adesea în preajma bisericilor creştine occidentale musulmani şezând pe gărduleţul din jurul lăcaşului de cult (în general, deschis doar duminica ori, din ce în ce mai des, închis de ani buni deja) care mănâncă seminţe, scuipând cojile pe jos. Dar niciodată asemenea scene nu vei vedea în jurul unei moschei (deschise zilnic)!

Cu alte cuvinte, laicitatea atrage - între altele - un anume dispreţ din partea credinciosului (practicant). Mai mult, fundamentalistul se va considera "superior".

NB: Vorbim aici strict din perspectiva psihologiei religiei, nicidecum despre ceea ce se petrece în realitatea absolută, nu sunt eu cel capabil şi chemat să judece.

Într-o ţară unde credinţa este încă reală, precum România, unde conceptul laicităţii este ca şi inexistent, în pofida eforturilor unor mărunte ONG-uri care şi-au propus să o promoveze (haios şi paradoxal, aproape la fel de agresiv precum unii fundamentalişti islamici!), lucrurile stau cu totul altfel. Relaţionarea creştini - musulmani nu se petrece nicidecum de pe poziţii adverse. Acolo unde relaţiile se stabilesc între oameni credincioşi, relaţiile de putere se restructurează cu naturaleţe.

Nu este cazul să ne îmbătăm cu apă rece, ştim foarte bine cât au avut şi au de suferit credincioşii creştini (ortodocşi) în unele ţări majoritar musulmane.

Ceea ce vreau să spun este că strict la nivel strategic şi psihologic - nu doctrinar, nu teologic, nu spiritual -, dacă te poziţionezi pe linia laicităţii, ai un dezavantaj net comparativ cu a te poziţiona religios vizavi de problema islamului.

Aş mai adăuga la asta - ignorând propriile noastre pusee de fundamentalism, existente pe alocuri, dar niciodată atât de agresive (să nu uităm că islamul este mai tânăr cu şase secole decât creştinismul, amintindu-ne cu acest prilej şi de excesele creştinismului de acum cinci-şase-şapte secole) - o anume cuminţenie a ortodoxiei, un modus vivendi construit timp de veacuri în relaţia cu islamul, fenomen care astăzi generează roade bune. Fără a idealiza, fără a ignora prostia umană şi accidentalul (de multe ori neîntâmplător în istorie), susţinem prin aceste rânduri că România poate fi furnizor de securitate şi din această perspectivă. Mitologia unei foarte bune penetrări inclusiv la nivel de servicii secrete în spaţiul islamic (confirmată în timp prin rezultate, şi despre dimensiunile căreia vom afla, poate, abia peste multe zeci de ani de aici înainte) este, cred, favorizată şi de creştinismul ortodox nu numai de inteligenţa românilor sau de frumuseţea româncelor...

Pe scurt, folosind limbajul lui Constantin Noica, soluţia românească la problema islamului este, din punctul meu de vedere, una a dialogului "întru", pe când laicitatea, oricât s-ar strădui, nu poate genera decât convorbiri "despre".

O a doua soluţie, de această dată europeană, este aceea de a asimila la toate nivelurile cât mai multe şi cât mai serioase noţiuni despre credinţele coexistente pe continent. Iar acest lucru îl realizează istoria şi antropologia religiilor. Dacă funcţionarii şi politicienii occidentali ar fi avut minime cunoştinţe de istorie a religiilor - indiferent de credinţa personală a acestora -, imense gafe precum bombardarea sârbilor în zilele de Paşti ar fi fost (poate) evitate. Practic, nu există domeniu de activitate unde să nu te foloseşti de ştiinţa numită istoria religiilor: începând cu spaţiul cultural, până la cel economic, politic, militar etc. etc.

Desigur că şi istoria religiilor poate fi predată cu parti-pris, ceea ce este neştiinţific şi de prisos. A vorbi despre alte religii numai pentru a le pune în inferioritate în raport cu propria ta credinţă este ridicol şi lipsit de etică profesională. Acolo unde studiul religiilor se predă profesionist, tinerii ar avea numai de câştigat, ar afla despre ceea ce îi uneşte şi, eventual, despre existenţa unei anumite unităţi transcendente...

Acesta este motivul pentru care pledez de câte ori am prilejul pentru necesitatea stringentă a introducerii orelor de istorie a religiilor în clasele de liceu. Aşa cum este foarte necesar să cunoşti măcar din motive culturale, dacă nu de credinţă, propria religie - iar anii adolescenţei, să zicem clasele a IX-a şi a X-a, sunt fundamentali, căci aceasta este vârsta marilor întrebări -, tot astfel, să spunem, începând cu clasa a XI-a şi a a XII-a consider sine qua non cursurile de introducere în istoria religiilor...

Din proprie experienţă pot afirma că am avut bucuria să predau şi elevilor, şi studenţilor, aparţinători cam tuturor religiilor şi confesiunilor existente la noi. Şi nu mică îţi este surpriza când constaţi că un student musulman, de pildă, te priveşte cu alţi ochi atunci când îi vorbeşti despre lucruri pe care nici el nu le cunoaşte despre propria sa credinţă. Iată, spre exemplu, un celebru pasaj rostit de unul dintre cei mai mari mistici al islamului, Mohyiddin ibn Arabî (Tarjumân el-ashwâq): "Inima mea se deschide spre toate formele: e păşune pentru gazelele, mânăstire pentru călugării creştini, templu al idolilor pentru păgâni, Kaaba pentru pelerinii musulmani, tablele Legii pentru evrei, cartea Koranului pentru arabi. Practic religia Iubirii. Ori încotro se vor îndrepta caravanele ei, religia Iubirii va fi religia şi credinţa mea"...

Numai în acest context se poate vorbi despre o a treia soluţie care este râsul. Dar dacă râsul nu este precedat de zâmbet, riscă să devină rânjet. Căci, iată, pentru unii râsul este medicament, pentru alţii, otravă. Acesta este motivul pentru care soluţia râsului este în realitate doar o derivată a uneie dintre soluţiile anterioare care presupun respectul şi empatia cu celălalt, chiar ostil mie. Dincolo de sechelele instrumentalizărilor politice, mai ales la nivel de comunităţi, maturizarea spirituală vine în timp, nu poate sări etape, dă rod şi se coace numai în condiţii prielnice.

PS: Între timp, după redactarea acestui articol, aflu că România a primit o ameninţare fără precedent din partea unui radical islamist. Fără a o ignora - dar nici nu cred că merită o atât de mare atenţie precum a primit în presa autohtonă -, cu atât mai apăsat rândurile de mai sus îşi dovedesc utilitatea.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO