Ce inseamna o clasa de pictura, dupa anul 2000, la Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti, se poate descifra, cu multe satisfactii vizuale si stilistice, pe "colofonul" unei expozitii de grup de la Venetia, eveniment aflat sub egida Institutului Cultural Roman si gazduit de Nuova Galleria del Palazzo Correr, pana in 17 mai a.c.
Proiectul "Colophon" descrie cinci linii ale mainii cu care au fost legati profesional, in anii de studii, cinci pictori: fie ei profesor, asistent, studenti. Premisa atelierului "de maestru" este subtil dezbatuta aici, aproape contrazisa, caci fiecare expozant dezvolta discursuri stilistice foarte personale. Este vorba despre clasa profesorului Sorin Ilfoveanu, de asistentul sau, Alexandru Radvan si de studentii, inca masteranzi, Simona Vilau, Elena Andrei si Adrian Popescu. "Aerul comun" al atelierului universitar are anumite componente "rare" si "nobile" care nu se releva usor. In primul rand, nu exista urme de epigonism sau de didactica academica. De la 63 la 25 de ani, autorii se afla in plasa narativa a postmodernismului. Nu este vorba de nicio reteta de morfologie plastica, de nicio topica sau sintaxa comuna in manevrarea imaginii. Poate doar placerea dictiei figurative, prin nervul desenului, poate fi socotita carnea comuna a lucrarilor de pe simeza. Fiecare autor vine cu universul sau poetic pe o scala (pentagonala) de mari toposuri: rituri mediteraneene (S. Ilfoveanu), instaurarea crestinismului (A. Radvan), arhetipalul jungian (S. Vilau), prospectarea sinelui (E. Andrei) si pierderea lui in reificare urbana (A. Popescu).
Energia pictografiilor lui Sorin Ilfoveanu a cunoscut, in ultimii ani, un proces de expansiune pe formate foarte mari, in raport cu samburele lor imagistic, care este desenul pe pagina de codex. Superb sintetice, lucrarile lui Ilfoveanu sunt picto-caligrafii fluente, ca o "giornatta" de freschist vechi, catalan. Pictorul face din contur o reverie controlata, dar si o tehnica de sondare a vechimii desenului de sub pictura.
Intre un hieratism de iconar bizantin si captarea suflului printr-un traiect de pensula extrem-orientala, scenele recente ale maestrului orchestreaza cam intreg panopticul uman si animal, erotic si thanatic, din inventarul seriilor sale tematice. Saturnaliile convoaca dobitoacele, mai ales tapul, pasarile sufletului si ipostazele feminitatii lubrice. Sunt inscenate ritualuri grave: nastere, botez, moarte, la care animalul face asistenta pana la continerea scenei in trup. Lighioanele, aparent domestice, locuiesc in siluetele umane ori emana din personaje, le potenteaza, oricum, identitatea telurica.
Pictorul Ilfoveanu s-a instalat pe o cale a simplificarii si epurarii estetizante a traseului linear, pe coordonate pur bidimensionale si voit golite de vreo expresivitate a fundalului. "Dezlegat de sine", artistul lasa libera linia sa lucreze intre vidul exterior si vidul interior, discriminat de siluetari.
Cu proiectul sau profesional, pictorul, desenatorul si pedagogul Alexandru Radvan este un exemplu al generatiei de creatori romani in jurul varstei de 30 de ani. Este totodata o raritate in arta noastra tanara, nefiind fascinat de pixelizare si erotoconsumism, ci de miturile fondatoare ale imaginarului european. In pepiniera de artisti formati in jurul anului 2000, Radvan are nu numai un palmares expozitional exemplar, ci, mult mai important, serii tematice foarte personale, care au crescut irepresibil in laboratorul sau: Bataliile, Imperatorii, Cantarea cantarilor, Leda, Rapirea Europei, Minotaurul, Martirii precrestini, Constantin cel Mare, iar acum Iuda. Astfel "Alexandrinul" Radvan s-a asezat pe o fertila delta a imaginarului mediteranean, cu mari resurse sincretice si libertati de constructie figurativa. Aceste stationari in campuri tematice si pasajele subtile dintre ele, in ordine fiind carcasele puterii (erou, razboinic, pontifex), apoi sexualitatea feminina telurica, conflueaza acum in tanathic, corp sacrificat, impur, pulsiune distructiva.
Simona Vilau este o tanara pictorita, sefa de promotie a Universitatii Nationale de Arte Bucuresti, in 2006. Preocuparea sa pentru figuratie parabolica nu este un pretext, ci o necesitate, deoarece abordeaza teme "grele", care necesita o explicitare a termenilor, cum ar fi seria Oedip si Domnul O, prezentata in expozitia sa de debut. Schimbare si mit sunt generatoarele unei evolutii corporale care inseamna un traseu initiatic, o aventura controlata prin poveste, prin statii narative. Intre sinele adanc si destinul in lume al eului se asaza trupul, ca o sofisticata membrana volumetrica apta sa capteze ropotul schimbarilor. Astfel corpo-realitatea inseamna mutatii, metamorfoza, mit. Simona Vilau isi structureaza seria de lucrari din Harta deliciilor in doua registre, unul dramatic, care incearca sa reproduca fragmente din mit, iar celalalt ludic, cu aluzii psihanalitice si o tenta de ironie muscatoare, mai cu seama cand intra in scena Animalele.
Panze de format mediu, dar care par mai mari prin pulsiunea figuratiei, ofera, la randul ei, Elena Andrei, cea mai tanara expozanta. Sunt secvente de portret compozitional, cu titluri sofisticate: temporalitatea este traita corporal de catre artista, imbracata fiind de valul nostalgiei, asteptarii, grijii, epuizarii, nevoilor si, mai ales, al dorintelor. Trupul este nexus-ul major al ordinii simbolice, e simbol printre simboluri. Cu toate acestea, corpul poate luneca foarte usor in alteritate, spre neant, caci este pragul de intrare intr-un vast camp al fantasmaticului.
In sfarsit, Adrian Popescu asigura un contrapunct "inanimat" teatrului expozitional, oferindu-ne totusi Psihicul urbanismului.
Compozitiile sale, atent proportionate in raport cu cadrul, exalta griurile betoanelor si reduc la scheme elegante serializarile urbanismului masificat. Pretextul monotoniei locuintelor de bloc il stimuleaza pe tanarul pictor spre o utopie formala, cu ritmuri din abstractia orfismului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
