Anul Caragiale a ajuns, iata, la sfarsit. De unde, inainte sa inceapa, ne ingrozeam prospectiv inchipuindu-ne cum ne vor asalta teatrele cu spectacole facute (iar nu nascute, imi vine sa adaug) dupa cele cinci piese ale sarbatoritului, acum, la ceasul bilantului, ne miram cu spaima cat de putine au fost, de fapt, aceste montari. Dintre ele inca si mai putine pot fi socotite onorabile; iar memorabile... In (oce)anul Caragiale, inca insuficient sondat si cartografiat, insulele scenice demne de a figura intr-un atlas antologic sunt - vai! - tare rare. Sau rare tare.
Una dintre cauze sta, probabil, in faptul ca nu au fost prea numerosi regizorii importanti care s-au ocupat, in anul 2002, de dramaturgia autorului. Inca si mai sporadice au fost tentativele tinerilor directori de scena de a intra in dialog cu opera caragialiana: oare o socotesc ei epuizata ca resurse de teatralitate vie? Cum-necum, putine spectacole Caragiale (bune) am putut vedea in acest an dedicat lui. Doua dintre cele relativ recente au aparut la Bucuresti.
O noapte furtunoasa, in regia lui Felix Alexa, singura - deocamdata - montare din "integrala" sonor anuntata de Teatrul National din Bucuresti (care poarta chiar numele lui Caragiale), a avut premiera pe la mijlocul toamnei. Am revazut-o in deschiderea Festivalului National de Teatru. Si bine am facut, caci ramaneam, altminteri, cu imaginea nu tocmai concludenta din prima seara, cand, poate si din pricina tracului interpretilor, hazul suna cam strident si existau lungi momente de inertie. Cu totul diferit s-a infatisat spectacolul in festival, in ciuda (sau, mai stii?, datorita) oboselii actorilor, obligati de "protocol" sa joace doua reprezentatii la rand: dinamism, aplomb comic, scurte "numere" de bravura chiar. Desenul regizoral se vedea, in fine, cu limpezime - un desen simplu si elegant, ce urmareste atent psihologia personajelor, astfel incat comedia capata adancime, iar rasul, inteligenta. Un cadru scenografic minimal, epurat, in subtile nuante de albastru (autoare: Diana Ruxandra Ion), permite desfasurarea din plin a fortelor actoricesti, pe care, ca de obicei, Felix Alexa si-a intemeiat mizanscena. Forte actoricesti tinere, de altfel, si contrazicand in genere cliseele cu care ne-am obisnuit: Irina Movila (Veta), Ileana Olteanu (Zita) si de curand absolventa Rodica Ionescu (Spiridon) - componenta feminina a distributiei mi s-a parut cu deosebire notabila -, Dan Puric (Rica Venturiano - delectabil ca intotdeauna), Mihai Calin (Chiriac), Mircea Rusu (Jupan Dumitrache - dificila incercare pentru un actor care joaca inca roluri de june-prim!) si Orodel Olaru (Ipingescu).
Conu' Leonida fata cu reactiunea, cea mai proaspata premiera a Teatrului Odeon, poarta semnatura unui regizor devenit aproape "intangibil" pentru critica: Mihai Maniutiu. (Desigur, raspunderea pentru aceasta situatie nu o poarta artistul; el lucreaza, cronicarii... fac ce stiu.) Viziunea lui Maniutiu asupra micii capodopere caragialiene este de o violenta socanta - o violenta ce-si are radacinile in profunzimea spiritului auctorial. Inecati in mormane de gunoi pe care stralucesc feeric, la rastimpuri, sute de beculete aurii, impresurati, cand si cand, de hore demente unde tropotesc alaturi, in sonoritati folclorice, ipistati beti, mirese bortoase si apelpisite si contopisti robotizati, vizitati in somn/vis/agonie de ingeri culturisti, Leonida si Efimita devin eroii unei farse deopotriva macabre, ce incepe si se sfarseste... in Rai; un Rai care seamana inspaimantator cu Iadul cotidian si vesnic dintr-o Romanie beata, apelpisita si robotizata, bortoasa cu ingeri culturisti... Crancena viziune - si superb pusa in pagina de scenograful Constantin Ciubotariu si de coregrafa Vava Stefanescu. Papusi cu aer rigid sau fals vioi, aparitii stranii si nelinistitoare ca dintr-o piesa beckettiana (nu este oare Caragiale un precursor al teatrului absurdului?), pasnicii republicani Leonida si Efimita - Constantin Cojocaru, un soi de tantar astenic de o veselie tampa, si Dorina Lazar, o matroana obeza si inceata in reactii (impecabil portret!) - sunt, cumva, personaje secundare in haosul pestrit din jur, a carui duhoare pestilentiala parca o simti... Un spectacol "rau", amar si trist, care doare si care vine din durere... Un spectacol Caragiale adevarat, in Anul Caragiale, Secolul Caragiale, Mileniul Caragiale...
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
