Alexandru Paleologu devenise in ultimii ani un fel de guru pentru publicul larg: o postura care poate il magulea, dar nu i se potrivea catusi de putin. Si aceasta fiindca sub aparenta de relaxare a interventiilor si "incercarilor" sale scripturale exista aproape intotdeauna o meditatie concentrata, orientata deopotriva spre esenta si particularitatile formale ale fenomenelor culturale.
Usurinta cu care eseistul trece dintr-un plan in altul si facilitatea formularii se pastreaza de la prima la ultima lui carte, insa ele nu reprezinta valori de compensatie ori substitutie: o cursivitate care sa suplineasca diluarea continuturilor. Lejeritatea nu inseamna, la el, neseriozitate.
De fapt, autorul scrie intr-o maniera mai libera despre lucruri realmente importante, punandu-si o masca a relaxarii pentru a nu parea grav si antipatic. In Spiritul si literaa, nu vom gasi nici un fragmentel in care eseistul sa se ocupe de fleacuri. Pana si "suvenirele" bucurestene de secol 19, cronicile lui Frederic Dame, vodevilul si melodrama sunt luate in seama, privite cu atentie, considerate cu seriozitate. "Sa nu denigram melodrama", scrie, de pilda, neted Al. Paleologu, vazand-o ca "o esenta de mare teatru".
Nu-l putem insa considera un postmodern avant la lettre, care, mizand pe deconstructie, sa reabiliteze genurile si realizarile estetice minore. Alexandru Paleologu are fibra de moralist, de contemplator cu stil al umanitatii canonice, al caracterelor si expresiilor artistice. Portretul facut lui Andre Maurois, pe acest contur, e un foarte bun autoportret: "Portretele istorice ale lui Maurois sunt evocari in care imaginatia nu se hazardeaza fara de raspundere; autorul lor e un spirit format in buna traditie a moralistilor francezi, pentru care cunoasterea caracterelor si societatii, a pasiunilor si ideilor este un exercitiu, o tehnica a luciditatii. Masura si 'esprit de finesse', atentie la obiect, captarea si selectarea realului divers intr-o ordine rationala sunt trasaturile caracteristice ale artei lui portretistice si ale eseurilor lui. Discipolul acesta al lui Alain este, in fond, ca si maestrul sau, un moralist" (p. 202).
Imi place foarte mult modul in care Al. Paleologu rezolva spinoasa problema a vechiului si noului artistic, reflectandu-le critic in succesiunea lor istorica. Pe de o parte, el isi declara franc antipatia pentru toti "intendentii culturali", pretinsii aparatori ai Traditiei (guvernante, profesori, arhivari, notari "si altii tot asa de tari"); pentru "saprofitii academici inchistati in jurul capodoperelor". E nevoie vitala de experiment, de experiente si de contestatii regeneratoare, de violente avangardiste capabile sa scuture cliseele gustului, deconcertand o receptivitate "sclerozata de stereotipii". Prin ele, cultura se revolta periodic contra culturalului cu care ajunge sa fie echivalata.
Pe de alta parte, eseistul nu crediteaza oricand si oricat noutatea, nu o considera o valoare in sine. Noul Roman nu-i spune nimic. Ba ii spune totusi ceva: "e antipatic, in acceptia etimologica a cuvantului, si imi pare cumplit de neinteresant". Literatura (ca si filosofia) facandu-se "cu si pentru constiinta", se poate paria ca un Camus va interesa mereu, pe cand Noul Roman, nu. Frivolul Paleologu citeste si apreciaza deci literatura pentru sporul de constiinta pe care ea il poate aduce. Admiratia pentru teatrul si romanele lui Camil Petrescu, meticulos analizate intr-o intreaga sectiune a cartii, are si aceasta motivatie: "orice opera literara are valoare numai intrucat e opera de imaginatie, iar aceasta nu e numai si nu atat facultatea de a inventa o urzeala fictiva, ci in primul rand puterea de a intui si reprezenta realitatea intr-o viziune substantiala si de a crea astfel un spor al constiintei; imaginatia e, adica, in primul rand act de cunoastere" (p. 169).
Tragand linie si adunand, autorul are mai degraba preferinte decat idiosincrazii, terenul pe care se misca, al eseului, favorizand expunerea si marcarea celor dintai. Daca un cronicar are a se confrunta si cu rebuturi textuale ce se cer spulberate, cu produse toxice in campul literar, eseistul beneficiaza de o totala libertate a optiunilor artistice, de o detenta mult mai larga si un spatiu de manevra, virtual, nelimitat. Lecturile, auditiile, variatele experiente culturale pot fi mai bine puse in valoare.
Astfel ca, de la cronica pitoreasca a Bucurestiului vechi, in a carui valtoare istorica "rezistenta e doar mahalaua", la tema mortii in teatrul lui Ionesco, de la proiectarea lui Blaga pe cel mai inalt versant al dramaturgiei autohtone (alaturi de Caragiale) la rearticularea dilemei lui Gelu Ruscanu, de la lectura in oglinda a jurnalului maiorescian la interpretarea (extrem de personala) a poeziei lui Ion Barbu, in fine, de la analiza cu totul originala a raporturilor dintre specificul national si traditie la o lunga si prea tehnicista descriptie a picturilor de la Biserica Domnesti din Curtea-de-Arges, Alexandru Paleologu trece parca fara efort, cu o mobilitate asociativa si reflexiva ce da, si ea, farmecul volumului. Acesta e in mod vizibil unul compozit si inegal, reunind eseuri in toata regula si articole scurte, ocazionale, provocand insa constant cititorul, tinandu-l in priza, extragandu-l din acel confort intellectuel in care s-a instalat prematur.
O serie de sintagme in limbajul de lemn al unei anumite epoci deranjeaza - aceasta insa pana la momentul in care realizam ca autorul utilizeaza codul si jargonul marxismului pentru a-i bascula pe cenzori si activisti pe propriul lor teren. Printr-o fraza "pe linie", se introduc, cu o naivitate bine jucata, autori "reactionari" si teme interzise in obsedantul deceniu.
Eseistica de maturitate a lui Alexandru Paleologu se inscrie, nolens-volens, in orizontul stramt de asteptare oficiala de la finele epocii dejiste. Concesiile facute, formale, fiind minate de spiritul deodata prea serios, suspect de serios, al sclipitorului eseist.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
