Ziarul de Duminică

Conservatorism şi aristocraţie/ de Theodor Paleologu

Conservatorism şi aristocraţie/ de Theodor Paleologu

Autor: Ziarul de Duminica

14.02.2014, 00:06 889

Aproape nimic din ce voiau să conserve conservatorii români nu mai există: nici marea proprietate, nici monarhia, nici influenţa marilor familii. S-a dus o lume, o lume întreagă, o lume frumoasă, elegantă, cultivată. Din această lume au supravieţuit câteva familii, unii au reuşit să-şi repună conacele pe picioare şi doar câţiva au mai jucat un rol public după 1990.

Personal, nu dau doi bani pe orice manifest conservator care se situează în afara tutelei vechiului conservatorism românesc, a Vechiului Regat şi a boierimii moldovalahe. Nu mă refer doar la grotesca uzurpare a lui Dan Voiculescu, ci şi la tentative doctrinare merituoase, dar fără „pedigree“, adică fără legătură organică cu lumea veche şi prin urmare pur abstracte. Conservatorismul fără aristocraţie este ca foie gras-ul fără sauterne sau camembertul fără vin roşu. Vorba lui Dan Laurenţiu:

 

Şi atunci a zis Daniil Sihastru:

Numai sângele albastru

Ne va scoate din dezastru.

 

Desigur, e o hiperbolă nu lipsită de ironie, dar ea exprimă un adevăr. România fără conservatorism este un vas în derivă, pentru care nu poate exista căpitan iscusit, iar conservatorismul fără aristocraţie e o pură abstracţiune. Mai mult, spiritul aristocratic este însăşi esenţa conservatorismului.

Să ne înţelegem: spirit aristocratic nu înseamnă exclusivism nobiliar. Aristocraţia acţionează inteligent atunci când asimilează indivizii dotaţi din alte categorii sociale. Meritocraţia este cea de-a doua componentă a spiritului aristocratic. Faimoasa frază je commence mon nom, vous finissez le vôtre, lansată de Voltaire Cavalerului de Rohan, n-are sens decât atunci când se produce un divorţ între nobilime şi meritocraţie. S-a produs atunci, în secolul al XVIII-lea, în Franţa, în contextul societăţii de curte, ca o reacţie a nobilimii tradiţionale faţă de politica regală. Dar în mod normal, aristocraţia înglobează meritocraţia. Exact ăsta a fost resortul marilor realizări din vremea lui Carol I.

Clasa politică actuală e contestată, criticată, dispreţuită. Dar toate relele provin din faptul că este exclusiv compusă din oameni noi. Ei nu pot avea perspectivă istorică, nici sentimentul vreunei îndatoriri faţă de înaintaşi. Nu zic, se pot naşte mari politicieni în absenţa unei tradiţii familiale. E o chestiune de talent, de carismă, de înzestrare personală. Dar asemenea lideri au nevoie de un cadru pe care doar politicienii cu genealogie îl pot conferi. A se vedea, de pildă, Margaret Thatcher. Ea nu e de conceput în afara cadrelor aristocratice ale partidului conservator şi ale societăţii britanice. Şi a se compara cu Traian Băsescu: carismă, talent politic nativ, dar zero cadru de referinţă care să-i pună cu adevărat în valoare calităţile. Rezultatele se văd.

La fel, în prima democraţie din istorie, Pericle e cel care a asumat rolul principal timp de trei decenii. Or, el provenea din marele neam al Alcmeonizilor, una dintre cele mai mari familii ateniene. După Pericle a început degringolada: Cleon, demagogia, domnia oamenilor de jos. Tucidide, Aristofan, Platon, Xenofon, toate marile spirite ale Atenei vorbesc despre acelaşi lucru: deriva democraţiei în absenţa leadership-ului aristocratic. Aceştia sunt marii maeştri ai gândirii conservatoare.

Aristofan este chiar mai actual decât Caragiale în România de azi. Trahanache, Farfuridi, chiar şi Caţavencu şi Dandanache, sunt personaje benigne şi inofensive în comparaţie cu politicienii din zilele noastre. Asta pentru că îi ţineau în frâu cadrele societăţii de atunci. Competiţia electorală se rezuma la scrisorele de amor, nu la cumpărarea voturilor. Or, Aristofan despre asta vorbeşte în anul 424 î. Hr. Competiţia din Cavalerii dintre Cleon şi Cârnăţar pentru favorurile lui Demos este fidela descriere a unei campanii electorale din România secolului XXI. Demos, personificarea electoratului, e un bătrânel puţin ramolit, care nu vede prea bine, nu aude prea bine, dar adoră cadourile şi complimentele. Care mai de care, Cleon şi Cârnăţarul îi dau cadouri şi se întrec în linguşeli neruşinate. Iar în Norii, chiar dacă este nedrept cu Socrate, Aristofan face praf ceea ce am putea numi, deja, „stânga intelectuală“. Umorul este, după mine, un ingredient esenţial al spiritului conservator: la Aristofan, la Caragiale, umorul este ţepuşa cu care dezumflăm gogoşile umflate ale ideologiilor şi demagogiei. Umorul ne trage înapoi la realitate. El este adjuvantul indispensabil al realismului conservator.

Spirit conservator este cel care se forţează să vadă lucrurile aşa cum sunt, fără iluzii, fără utopii, fără narcotice ideologice. Tucidide este, din acest punct de vedere, marele profesor de realism. El nu are parti-pris-uri conservatoare. La el concluziile sunt conservatoare şi doar decurg din descrierea exactă, precisă, a realităţii. Orice conservator care vrea să rămână cu picioarele pe pământ trebuie să-l citească şi să-l recitească pe Tucidide, eventual să-l copieze de mai multe ori şi să-l înveţe pe dinafară, aşa cum a făcut Demostene.

Cu Platon există, fireşte, riscul „levitaţiei“. Nu este Republica o utopie? Zic unii chiar o utopie socialistă. Dar nu sunt de acord. Este o scoatere din context. La Platon e importantă critica demagogiei şi a relativismului sofistic. La Platon e multă pasiune conservatoare. Revolta lui faţă de derivele „stângiste“ ale democraţiei ateniene este ca un vulcan activ, mobilizând o amplă panoplie stilistică: ironie, sarcasm, diatribă. Analiza relaţiei dintre democraţie şi tiranie este magistrală şi o completează, cu accente mai categorice, pe cea din Tucidide. În schimb, la Platon, ca şi la Xenofon, apare mirajul spartan din gândirea conservatoare. Pentru ei victoria Spartei din 404 î. Hr. nu e deloc întâmplătoare. Ea este expresia superiorităţii spartane: nu doar militară, ci şi morală. A existat mereu la unii conservatori o preferinţă pentru aristocraţia austeră, militară, a Spartei.

Tot militară, tot austeră, este aristocraţia romană, dar Roma, în interpretarea lui Polibiu, este realizarea perfectă şi potentă politic a regimului mixt teoretizat de Aristotel. Sinteza teoretică aristotelico-polibiană grefată pe experienţa istorică romană este, îndrăznesc să spun, mainstream-ul intelectual al conservatorismului occidental. De aici provin toţi conservatorii moderni: Montesquieu, Burke, „federaliştii“ americani, Guizot, Kirk etc. La asta se adaugă, e drept, elementul creştin, pe plan etic sau teologic. Joseph de Maistre, de pildă, e foarte apropiat ca gândire politică de Burke. Opoziţia pe care o stabilesc unii între ei este falacioasă. Dar la Maistre e foarte marcată optica teologică în interpretarea evenimentelor politice. Divinitatea este alfa şi omega chiar şi în chestiuni politice. Sau mai cu seamă în chestiuni politice.

Ca să rezum: Platon, Aristofan, Xenofon sunt vocile radicale, pasionate, ale conservatorismului antic. Tucidide, Aristotel, Polibiu sunt descriptivi, pe cât posibil „obiectivi“. Dar concluziile lor le completează pe ale celorlalţi trei. Pentru ei moderaţia este traducerea politică a prudenţei (phronesis, înţelepciune practică) din sfera morală. Poate că la putere conservatorii tind să adopte linia Tucidide-Aristotel-Polibiu. În opoziţie e nevoie de virulenţa lui Platon, a lui Aristofan şi, în mai mică măsură, a lui Xenofon. E nevoie de radicalitatea lor: a nu se confunda însă cu radicalismul. Or, worldwide conservatorismul este, fără îndoială, „în opoziţie“. Lucrările lui Leo Strauss despre Platon, Xenofon şi Aristofan sunt mai importante decât orice militantism ideologic.

Se vorbeşte adesea despre Strauss ca despre părintele spiritual al neoconservatorismului, în timp ce Russell Kirk ar fi un paleoconservator. Fireşte, mie-mi place tot ce are „paleo“ în faţă. Dar cât de „neo“ poate fi Strauss care vorbeşte mereu de autori antici? Iar neo-conservatorismul nici nu este o doctrină nouă, ci doar o strategie politică: o strategie eficientă, adaptată contextului contemporan, dar care nu adaugă substanţă nouă.

La Russell Kirk găsim o recapitulare magistrală a conservatorismului modern, în special anglo-american. Este, majoritar, un conservatorism de guvernământ, pentru că Marea Britanie şi Statele Unite sunt ţările fericite în care conservatorii au participat îndelung la guvernare. E drept, în contextul evoluţiilor societale din America din anii şaizeci încoace, Kirk se află „în opoziţie“. Dar bagajul lui teoretic este cel al conservatorismului de guvernământ.

În România a existat un conservatorism de guvernământ până după Primul Război Mondial. Eficienţa lui se datora aristocraţiei moldovalahe. În sprijinul lui s-au manifestat un Eminescu, un Caragiale, care sunt, mutatis mutandis, echivalenţii lui Platon şi Aristofan: pasiune şi idealism la unul, umor absolut şi realism la celălalt.

Dacă cititorul acestui volum nu vrea să-l fi citit degeaba pe Russell Kirk, el trebuie să se gândească la ce a reprezentat conservatorismul de guvernământ în ţara noastră şi cum a putut fi el trainic, viguros şi eficient. Şi să mediteze, cu umor, fireşte, şi cu detaşare la versurile şugubeţe ale lui Dan Laurenţiu:

 

Numai sângele albastru

Ne va scoate din dezastru.

 

Am rămas fără „sânge albastru“? Asta este: ne înfundăm în dezastru.

Dar conservatorii adevăraţi sunt precum Leonida la Termopile...

 

Cuvântul de încheiere al volumului „Imaginatia morală” de Russell Kirk, apărut în această săptămână la Editura Boutique Books & Arts, colecţia zoon politikon (selecţia eseurilor de Sever Voinescu). Texte introductive: Sever Voinescu. Cuvânt de încheiere: Theodor Paleologu. Traducere: Ioana Ieronim, Adriana Bădescu, Loredana Bucuroaia, Bogdan-Alexandru Stănescu, Mihai Moroiu.

Russell Kirk (19 octombrie 1918–29 aprilie 1994) a fost cel mai important reprezentant al conservatorismului american clasic şi a desfăşurat o activitate vastă ca teoretician al politicii, moralist, istoric, critic social, critic literar şi autor de beletristică.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO