Ziarul de Duminică

Corespondenţa ca instrument iniţiatic (Mircea Eliade – Henry Pernet)/ de Marius Vasileanu

Corespondenţa ca instrument iniţiatic (Mircea Eliade – Henry Pernet)/ de Marius Vasileanu

Autor: Marius Vasileanu

09.03.2012, 00:03 378

Henry Pernet este un elveţian care în tinereţe (anii '60) a avut inspiraţia de a-i trimite o scrisoare lui Mircea Eliade. Acesta a fost debutul unei lungi prietenii. I-a devenit student la Chicago, se vizitau, a beneficiat de încrederea maestrului ocupându-se de redactarea unor cărţi sau studii de-ale sale şi de pregătirea câtorva ediţii în limba franceză. Cadoul pe care-l face culturii române Henry Pernet este o splendidă carte de corespondenţă intitulată "Mircea Eliade - Henry Pernet. Corespondenţă (1961 - 1986). Dragul meu prieten", apărută la Casa Cărţii de Ştiinţă (Cluj Napoca, 2011), în traducerea Mihaelei Gligor şi a lui Călin Cristian Pop. Este un cadou întrucât această corespondenţă apare pentru întâia dată în volum - ediţia fiind îngrijită de Mihaela Gligor, care face şi o postfaţă.

În prefaţa volumului, semnată de Mac Linscott Ricketts, cunoscutul biograf şi prieten al lui Eliade arată că numele lui Henry Pernet "este menţionat de cel puţin şapte ori în manuscrisul complet al «Jurnalului» lui Eliade (în mare parte nepublicat)" (p. 9). Dar şi că Pernet "a fost şi a rămas un ateu, nu a putut fi de acord cu multe dintre ideile de bază ale lui Eliade, şi chiar l-a criticat la clasă şi în dizertaţia sa. Însă asta nu a contat: Eliade nu a cerut şi nici nu a aşteptat ca cei mai apropiaţi studenţi ai săi să îi împărtăşească vederile" (p. 10). Iată aşadar încă o mărturie despre generozitatea marelui istoric al religiilor şi despre vocaţia sa reală de maestru. De altfel, în jurnalul său inedit, Eliade notează în 15 martie 1969: "la fel ca toţi foştii mei studenţi, Kees şBolleţ - mai mult sau mai puţin «inconştient» - crede de asemenea că şi el poate construi o «poziţie originală» opusă ideilor mele. Trebuie să adaug, nu toţi foştii mei studenţi, ci doar aceia care mi-au fost apropiaţi, alături de care am lucrat serios, pe care i-am ajutat. Nu sunt supărat. Este natural. Este revolta împotriva "tatălui" (exemplul cel mai caracteristic: Pernet)" (notă la p. 25).

Henry Pernet avea să devină în timp doctor în istoria religiilor la Universitatea din Chicago, chiar dacă profesia sa nu l-a ajutat să continue în acelaşi domeniu. A colaborat însă cu prestigioase instituţii: a servit ca expert la Universitatea din Lausanne şi la Swiss National Foundation for Scientific Research pe probleme de pluralism cultural şi de identitate naţională. A publicat studii şi articole în prestigioase reviste de istoria religiilor, a colaborat la faimoasa "Encyclopedia of Religion" cu materiale pe tema măştilor rituale. De asemenea, a fost membru al colectivului de traducători ai operei lui C. G. Jung în limba franceză.

Cartea conţine nu numai bogata corespondenţă întinsă pe 25 de ani cu Mircea Eliade, ci şi o Addenda în care sunt publicate alte câteva scrisori trimise între discipoli imediat după plecarea maestrului. Acestea au ca temă generală posibilitatea editării volumului IV din "The History of Religious Ideas" - acţiune destul de controversată, coordonată de Ioan Petru Culianu (vezi ediţia românească la Polirom, 2007).

În introducerea pe care o scrie, Henry Pernet notează în plus şi câteva amintiri, o seamă de anecdote. Sau subliniază aspecte ştiinţifice care merită amintite. Încă de la prima întâlnire faţă către faţă cu Eliade (petrecută la Ascona în august 1961), maestrul îi aduce un extras cu articolul programatic al revistei "History of Religions" pe care tocmai o lansase. Din acest studiu introductiv intitulat "History of religions and a new humanism" tânărul învăţăcel înţelege rapid că "istoricul religiilor nu se poate limita la studiul unei singure forme religioase, el trebuie să adopte un orizont foarte larg. De altfel, e unul din scopurile mărturisite ale revistei pe care a fondat-o la Chicago: să-i permită specialistului să rămână la curent cu avansarea cercetărilor în toate domeniile istoriei religiilor. Îl ascult vorbind despre această căutare a sensului şi mă simt tot mai atras de aventura pe care o implică şi care răspunde nevoii interioare care m-a făcut să mă afund în psihologia profunzimilor" (p. 16). Această primă întâlnire - fondatoare - îl determină pe Henry Pernet ca la întoarcerea spre casă să ia o decizie fermă - studiile sale dedicate lui Freud şi Jung nu păreau a fi decât un pat germinativ: îşi va continua cercetarea în Statele Unite pentru a aprofunda istoria religiilor.

Din acest moment începe, practic, adevărata relaţie iniţiatică între maestru şi discipol. Iar unul din instrumentele prin care aceasta se manifestă este şi corespondenţa dintre cei doi.

Dar să nu abandonăm prea repede mărturiile lui Henry Pernet. Îl regăsim aici pe Eliade, aşa cum îl ştim din mărturiile altor apropiaţi şi din întreaga sa operă: "Lui Eliade îi plăcea să povestească anecdote în care, în mod vizibil, credea că poate să găsească semnificaţii ascunse. Exemple: invitaţi alături de alţi autori la o recepţie la editura Payot, familia Eliade a plecat puţin mai devreme decât ceilalţi. În stradă, Mircea şi-a băgat mâna în buzunarul paltonului şi a găsit obiecte străine: nu era paltonul său; luase din greşeală paltonul lui Claude Lévi-Strauss. Cu un surâs amuzat, Eliade nu s-a putut stăpâni să nu viseze la semnificaţiile profunde ale acestui fapt concret: pentru o clipă, el fusese îmbrăcat cu paltonul lui Lévi-Strauss" (p. 22). Sau, o anecdotă care ne arată un Eliade ceva mai aproape de muritori: "Îmi amintesc de o seară când, după masă, m-am dus să caut sticla de coniac excelent pe care prietenii mei din grupul celor şase (alături de care avea să-şi redacteze teza finală la istoria religiilor în Chicago - notă MV) mi-au oferit-o atunci când fusesem bolnav. Mircea a băut un coniac; apoi o cafea tare pentru a contrabalansa efectul coniacului, căci avea de gând să lucreze la sfârşitul serii; apoi un nou coniac pentru a atenua efectul cafelei; apoi o nouă cafea... Bineînţeles, eu l-am însoţit în această escaladă care s-a încheiat, cred, pe la trei noaptea. În tot acest timp, Christinel a încercat, fără succes, să-l tempereze pe Mircea, atât pentru cafea, cât şi pentru coniac. Eliade nu era doar un mare erudit, ci şi un om de viaţă" (p. 25).

În fine, Pernet demolează acuzele aduse maestrului, mărturiseşte că nu a sesizat nicicând vreun dram de antisemitism în comportamentul şi vorbele acestuia. Şi precizează, citând din Florin Ţurcanu: "«există o convergenţă a mărturiilor cu documente de arhivă şi articole care nu permit să-l reprezentăm pe Eliade cel de după război ca antisemit». După cum am spus mai sus, asta e convingerea mea definitivă" (p. 29).

Desigur, relaţia dintre cei doi nu este lipsită de sinuozităţi sau de pasaje hilare. De pildă, ucenicul ajunge să-şi imite maestrul, chiar fără să-şi dea seama. Cu vreun an înainte de a începe studenţia la Chicago, Eliade îi scrie lui Pernet că nu se vor putea întâlni din nou la Ascona din cauza unei mici intervenţii medicale pe care avea s-o facă Christinel. Ulterior, Pernet este înscris la Universitatea din Chicago, dar nu ajunge în toamnă aşa cum s-ar fi cuvenit, ci cu câteva luni întârziere. După ce-l avertizase pe Eliade că s-a însurat, studentul îşi cere scuze pentru întârziere motivând... o intervenţie chirurgicală la care ar fi fost supusă proaspăta soţie. Astăzi, cărţile sunt date pe faţă: fusese o nevinovată minciună studenţească, Pernet voia pur şi simplu să mai stea câteva luni alături de soţie.

Undeva, prin 1975, amintindu-şi de prima lor întrevedere, discipolul îi scrie maestrului: "Mă regăsesc astăzi, ca şi atunci, afundat în lumea business-ului, însă nu mai sunt acelaşi, iar acest pasaj iniţiatic în istoria religiilor - chiar dacă nu a făcut din mine istoricul religiilor care visam să fiu - mi-a deschis spiritul şi m-a transformat. Şi asta vi se datorează dumneavoastră, şi nu disciplinei, căci, de la întâlnirea de la Ascona, personalitatea dumneavoastră m-a convins să vă urmez. Cred că şi de aţi fi predat biologie, eu tot v-aş fi urmat... însă sunt pe punctul de a vă face confidenţe, şi asta nu e bine pentru un elveţian!" (p. 199).

Cele aproximativ 175 de scrisori trimise între cei doi (uneori de intermediari reprezentanţi ai unor edituri sau reviste care-l reprezentau pe Eliade) descriu o atmosferă de lucru nu lipsită de pragmatism. Studentul "profită" la maximum de relaţia cu care a fost binecuvântat, profesorul îl pune la treabă. Nu întâmplător cele câteva scrisori din Addenda vor descrie o personalitate puternic angajată în păstrarea memoriei maestrului. Iată de ce Pernet refuză să participe la redactarea volumul IV din "Istoria credinţelor şi ideilor religioase" coordonat de I. P. Culianu (desemnat de Eliade pentru acest rol) - dar acesta este un subiect mult prea amplu pentru a mai insista acum.

...Nu înseamnă că astăzi dacă corespondăm prin e-mail, iar nu pe calea scrisorilor şi a poştei clasice nu sunt posibile relaţii maestru-discipol reale, iniţiatice. Problema este că sunt mult diminuate şi sărăcite de spirit (duh). Fiindcă nu am învăţat încă să ne acomodăm cu acest nou instrument. Sau poate că timpul dedicat iniţierii reale - iar nu închipuite - soseşte din ce în ce mai rar în acest veac.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO