Ziarul de Duminică

Craii de la Curtea Veche

Craii de la Curtea Veche

Click pentru imaginea marita

27.10.2006, 19:59 619

Indata dupa domnia lui Constantin Mavrocordat, incheiata la 9 martie 1763, o delegatie de valahi, alcatuita din mitropolitul Grigore, Mihail Cantacuzino si Nicolae Brancoveanu, a plecat la St. Petersburg sa solicite, la sfatul maiorului Nazarie Karazin, protectia Rusiei pentru Tara Romaneasca. Acesteia i-a urmat, la sfatul aceluiasi agitator rus, o delegatie din Moldova, in frunte cu Inochentie, episcopul Husilor, si cu biv vel logofatul Ioan Paladi, care urma sa-i ceara tarinei Ecaterina "sa izbaveasca aceste tari de jugul robiei turcesti". Ei au cerut, insa, mai mult decat promisesera cand au pornit la drum, cum rezulta din aceasta formulare, folosita si de unii, si de ceilalti: "Ca si noi, si toata obstea tarii noastre sa ne numaram in randul altor robi si supusi ai imparatiei tale". Era o inchinare a Tarii Romanesti si a Moldovei!
Delegatiile de nemernici au obtinut de la tarina Ecaterina a II-a ceea ce si-au dorit. Dar neamul romanesc s-a procopsit cu o suparare - pericolul rusesc - care dainuie pana astazi si care va dura si de azi inainte. Tradati de domni si de boieri, otomanii nu au fost capabili sa apere, conform capitulatiilor, principatele nord-dunarene si, la inceputul lunii noiembrie 1769, Karazin culegea roadele muncii sale subversive. Pentru prima data in istorie, Bucurestii erau ocupati de ostile rusesti.

"Muscalii, muscalii!"
Cum le statea in caracter, rusii si-au atacat si aliatii, pe Voda Grigore Ghica al III-lea (care, desi participase la complotul antiotoman, se ascunsese cu tot calabalacul in Hanul Serban Voda) si pe cativa mari boieri, care iesisera sa-i intampine ca prieteni. Toti au fost arestati, domnitorul fiind trimis "ca prins" la Sankt Petersburg. Au asediat apoi Curtea Domneasca si au jefuit-o cumplit. Mai mult decat atat, in semn de dispret absolut fata de sistemul ierarhic si politic autohton, au lasat-o prada arnautilor fara stapani, calicilor si altor lepadaturi care misunasera pana atunci doar prin mahalalele indepartate. Vazand nepasarea rusilor, hotomanii s-au instalat in Palatul Domnesc cu muieri si puradei si au inceput sa prade pravaliile bogate dimprejur, pana atunci lipsite de griji.
Cui sa te plangi? Generalul rus, care altfel avea si atributii administrative, reactiona doar in caz de atac asupra vreunui ofiter sau soldat de-al sau. Nu-i pasa de valahi. Ii trata dupa cum cerusera chiar ei, ca pe niste "robi ai imparatiei". Si cand te gandesti ca, in 3-4 noiembrie 1769, norodul Bucurestilor s-a ridicat, cu mic cu mare, pana si femeile, cu prajini si cu caramizi, strigand: "Muscalii! Muscalii au venit!" si a navalit peste cei 5.000 de otomani care, ingroziti, s-au risipit in cele patru zari... Negustorimea, dar si o parte dintre boieri, cei care isi aveau casele in apropierea Curtii Domnesti, devenisera o prada comoda si periodica a talharilor. Nu se intampla sa treaca o zi fara sa fie jefuit cineva, lovit cu salbaticie ori batjocorit. Imprejurul bisericii Sf. Anton, in casele mandre de pe Podul Beilicului, acum parasite cu spaima de stapani, aparusera si tiitoarele de meserie: degeaba amenintau popii si nevestele cuminti, erau aparate cu strasnicie de soldatii rusi, altfel foarte blanzi "cu norodul". In oras, aproape fara sa se bage de seama, isi facuse intrarea un nou mod de viata, de tip occidental, lipsit cu totul de "frica lui Dumnezeu".
De la o vreme, pe noii locuitori ai Curtii, devenita o Curte a Miracolelor, oamenii incepura sa-i numeasca, mai in batjocura, mai in serios, Crai. Sub stapanirea ruseasca de atunci, dispretuitoare si fatarnica, scursura societatii bucurestene devenise o autoritate care, oricat te-ai fi ferit de ea, oricat ai fi cautat sa o imbunezi cu daruri, tot te urgisea, exact ca mai tarziu in anii colectivizarii. Vrand-nevrand, bucurestenii au inceput sa fie mai atenti la originea celor care ii impilau. Au gasit ca atat oamenii domniei, cat si Craii cei noi erau greci (toti balcanicii crestini: greci, albanezi, sarbi, aromani si bulgari erau numiti astfel de catre moldo-valahi). Cum am aratat, stapanirea ruseasca se dorea invizibila si, drept urmare, hidosenia si ipocrizia ei nu erau percepute. Inca. Deoarece generalul rus nu voia sa ia masuri contra acestora, boierii si negustorii din oras trimisera o delegatie la Sultan ca sa-i ceara izgonirea tuturor grecilor din Valahia si totodata sa se revina la tributul din vremea lui Mahomed al IV-lea. In fruntea delegatiei s-a aflat batranul mitropolit Grigore al II-lea, acelasi care fusese si la St. Petersburg. Infinit mai slab diplomat decat Ecaterina a II-a, Mustafa al III-lea a refuzat cererile valahilor. Ocupatia ruseasca a Capitalei a durat - cu unele intreruperi datorate razboiului cu turcii si interventiei austriecilor - pana la 10 iulie 1774, cand s-a incheiat pacea de la Kuciuc-Kainargi.

Istorie in ceata
Dar ce s-a intamplat cu "hiclenii" Crai de la Curtea Domneasca? Pana la data incheierii acestei paci, la Bucuresti, in martie 1773, avusesera loc discutii prealabile, la care au participat si boieri romani, acestia cerand "scuturarea pentru totdeauna a vrednicului de plangere jug" otoman, solicitand domn valah si pledand pentru izgonirea grecilor (veneticilor). Cum spune Ienachita Vacarescu: "In Curtea Domneasca cea Veche s-a trataluit muchelemena". Deci Craii fusesera indepartati, multi cu siguranta eliminati fizic, inainte de martie 1773. Cand anume si de catre cine nu se stie, sunt multe confuzii, iar Dumitrache Medelniceru si banul Mihai Cantacuzino, cronicarii evenimentelor, ii ignora. Totusi, este cert ca Manole Giani Ruset, care a domnit efectiv doar in perioada absentei rusilor din Bucuresti (iunie-noiembrie 1770), si-a avut resedinta la Curtea Veche. Craii domnisera mai putin de un an... Nu sunt date, dar este posibil sa fi revenit de cateva ori si pentru scut timp la Curte, pana la urcarea pe tron a lui Voda Ipsilanti, care va da o grea lovitura resedintei traditionale. Folclorul bucurestean ii aminteste, insa, fireste, fara precizie.

Probleme de... palat
Abia urcat in scaunul Valahiei, Alexandru Ipsilanti si-a ales ca resedinta palatul lui Constantin Brancoveanu de la poalele Dealului Mitropoliei. Curtea Domneasca nu putuse sa-l gazduiasca. Navalirile straine, incendiile, cutremurele si vestitii Crai o lovisera crunt. Mandrul Palat Domnesc, refacut cu gust de Brancoveanu, avea odaile crapate de-o palma, foisorul se darapanase, iar gradina ajunsese groapa de gunoi a vecinilor. Doar sfanta biserica de la poarta de jos a Curtii, inaltata de Mircea Ciobanul, mai ramasese in picioare, apta sa slujeasca rugaciunilor catre Cel de Sus. Acolo fusese primit Ipsilanti de mitropolit la sosirea in Bucuresti, in dimineata zilei de 3 februarie 1775. Cand s-a incheiat ungerea, cativa boieri de incredere i-au prezentat pe scurt starea jalnica a Curtii si l-au sfatuit sa se aseze in palatul de peste Dambovita, din apropiere. Domnul s-a mirat, dar, iesind din biserica si uitandu-se cu luare-aminte la palatul in care ar fi trebuit sa locuiasca, a gasit sfatul lor bine intentionat.
Totusi, Ipsilanti nu se simtea in largul sau in casele lui Brancoveanu, aparate doar de un fir de apa, deasupra carora se inalta amenintator Dealul Mitropoliei, cu palcuri de copaci si tufisuri dese, unde vreun seimen nemultumit ar fi putut afla locul ideal pentru a-l rapune cu un singur foc de archebuza. A cercetat el insusi Curtea Veche si a gasit ca reparatiile trebuincioase l-ar fi costat dublu - 300 de pungi de galbeni - comparativ cu ridicarea alteia noi. Din imprejurimile pe care se putea construi o Curte Domneasca noua, aparata cat de cat si din punct de vedere natural, a ales - poate la sugestia marelui vornic Nicolae Dudescu, care locuia in fostul palat al lui Constantin Cantacuzino de langa biserica Sf.Aposoli - platoul de deasupra Manastirii Mihai Voda. Acesta prezenta spre rasarit si spre apus doua pante abrupte ce sfarseau in mlastini, iar catre nord, unde strajuia pe un gorgan biserica Sf. Ilie, curgea Dambovita. Doar spre sud nu se putea bizui domnitorul pe bunavointa reliefului. Insa, in caz de "rautate", se putea refugia cu tot "tacamul curtii" in manastirea lui Mihai Voda. Nu avea cum sa prevada ca si aceasta Curte Domneasca va fi resedinta de Crai tocalositi.

Curtea Noua
Grabit de nesiguranta domniei, inca de pe la jumatatea lunii martie, Alexandru Ipsilanti dadu porunca marelui ban Dimitrie Ghica, lui Nicolae Dudescu si medelnicerului Ioan Vilara sa angajeze mesteri care sa ridice repede si trainic Curtea cea noua. Cum in oras ramasesera mesterii ardeleni care insotisera, ca genisti, oastea habsburgica in razboiul turco-ruso-austriac proaspat incheiat, pe ei s-au gandit nobilii ispravnici ai Curtii noi sa-i angajeze. Le apreciau seriozitatea si priceperea. Acestia sunt autorii proiectului, insa nu au lucrat mult timp la el. Salariul pretins era prea mare pentru punga domniei si, cand li s-a spus ca suma va fi redusa substantial, au parasit lucrul si s-au intors acasa. In locul lor s-au gasit mesteri turci, adusi si ei de razboi in Bucuresti. Constituiau o mana de lucru ieftina, dar si departe de priceperea celor de dinainte. Cand a venit randul inaltarii bisericii, care va avea hramul Sf. Mare Mucenita Ecaterina, turcii au parasit lucrul. S-a apelat la un arhitect elen, Spiridon Macri, care a construit sfantul locas si a dat Palatului Domnesc - comparat de Franz Joseph Sulzer, profesorul beizadelelor, cu un orfelinat - un nobil aer bizantin. Palatul era de mari dimensiuni, in forma de L, cu doua caturi, trei foisoare "? la turque" pe fata dinspre nord si patru scari de acces, trei dintre ele interioare. Tronul domnesc se afla in sala mare de sus, construita in mijlocul palatului. Tot la etaj erau si apartamentele domnului, ale doamnei Ecaterina, ale soacrei, Sultana Moruzi, si ale coconilor, plus un paraclis si o baie. La parter au fost instalate vistieria, hatmania, logofetia si celelalte institutii trebuincioase domniei. De jur-imprejurul palatului s-a amenajat o curte imensa cu gradina inconjurata cu zid crenelat, grajdul si caleasca vieneza fiind adapostite intr-o a doua curte, situata in partea sudica. Tot acest complex, la care s-a adaugat si noul pod peste Dambovita din dreptul morilor mihailotilor, a fost finalizat in 1776.
Dupa ce a terminat Curtea, numita acum Curtea Noua, Ipsilanti a cercetat starea norodului si nu i-a placut ce a constatat. Ocupatia ruseasca si talhariile Crailor de la Curtea Veche il salbaticisera. "Oamenii din Valahia - observa si Jean Louis Carra in Istoria lui - din cauza multor suferinte din partea domnilor fanarioti, se facusera foarte rai, parasind traiul lor simplu si cuviincios, devenisera mandri si ingamfati si, ca urmare, au inceput sa se pizmuiasca fiecare, incercand sa se ridice deasupra aproapelui lui". Ca sa taie raul de la radacina, Domnul acesta luminat a hotarat intarirea invatamantului, atat grecesc, cat si in limba romana, a infiintat Agia, a luat masuri pentru ingrijirea cersetorilor, pentru ca acestia sa nu mai fie tentati sa talhareasca, injgheband pentru ingrijirea lor "cutia milelor", a reparat podurile si ulitele, a impartit orasul in 67 de mahalale, ca administratia sa se descurce mai usor cu strangerea darilor si cu stapanirea multimii. Nu a avut timp sa se bucure de roadele initiativelor sale, caci a domnit doar pana in 1782 (si inca o data in 1796-1797), iar dupa el ticalosia a cuprins din nou Capitala.
Dupa o vaga renastere a vechii Curti sub sceptrul lui Mavrogheni, a venit ocupatia austriaca, iar apoi - fiindca precedentul se crease - rusii lui Suvorov au patruns iarasi in Bucuresti. Aceste trupe au fost incartiruite in vechiul Palat Domnesc, de care si-au batut joc mai rau decat Craii, caci l-au ruinat, incalzindu-se cu lemnaria lui. "Sarmana tara!" striga exasperat Dionisie Eclesiarhul din intunericul chiliei sale. A aparut si un cantec:
"Vai de mine,
Nu-i la mine!
Ca-i la Voda-n Bucuresti,
Sus, in casele domnesti,
Unde oua ratele,
unde fata vacile",
auzit mai cu seama prin cafenelele din preajma Curtii Vechi. De prin 1793, bucurestenii au cutezat nu numai sa deplanga, ci sa si continue distrugerea Curtii, furand piatra, caramizi si ce mai ramasese din lemnarie. Semn rau, care si-a demonstrat mania curand, in 1798, cand Constantin Hangerli il va stoarce de venit si de viata pe bietul mahalagiu: "Arde-l, Doamne milostive, in parau de foc nestins!", il va blestema Zilot Romanul pe ticalos. Tot acest domn de trista amintire va scoate la mezat Curtea Veche, semnandu-i (si semnandu-si) condamnarea la moarte, caci capugiul il va descapatana dupa un an si trei luni de domnie.

Petrecerea Crailor
Dar nici Curtea Noua nu a avut noroc. A cazut prada focului in 1789, in decembrie, cand a servit de spital militar pentru trupele austriece, a caror intrare in Bucuresti fusese dorita si facilitata de Ioan Cantacuzino. Reparat in graba de Hangerli, Palatul Domnesc a cazut si el in mainile Crailor, ajunsi acum un simbol, un generic al celor razvratiti. Iata ce s-a intamplat. In mai 1802, incursiunile in Oltenia ale rebelilor turci de sub comanda lui Pasvan-Oglu au ingrozit si Stambulul, care isi vedea autoritatea nimicita, si Bucurestii. De teama "carjalilor" lui Pasvante, domnul Mihai Sutu si toti boierii, cu familiile lor, au fugit la Brasov. Parasita de autoritati, o parte din populatie, in frunte cu temutii Crai de la Curtea Veche, s-a rasculat, mai corect spus s-a manifestat ca un grup de rasculati, pentru ca nu avea nici motiv, nici contra cui sa se rascoale. Oamenii au navalit in Curtea Noua, urland acest cantec ciudat:
"Pe la Curtea Veche
Te trag cainii de-o ureche.
Pe la Curtea Noua
Te trag cainii de-amandoua".
Cele cateva slugi ramase au dat bir cu fugitii, iar razvratitii au patruns in Palat si l-au jefuit. In fruntea lor era un arnaut, Malamos Bozagiul sau Bragagiul. Avand pe cap cuca din catifea aurie iar pe umeri cabanita cu samur, incins cu sabia domneasca si in mana cu topuzul impodobit cu diamante, toate daruite de Sultan lui Voda ca insemne ale domniei, arnautul umbla agale, calare pe un magar, din carciuma in carciuma. Suita lui de betivi, condusa de cativa Crai in postura de sfetnici si de capitani, ajunsese - in a doua zi de "rascoala" - mai numeroasa decat alaiul care il insotea pe Voda la inscaunare... Multimea il plimba pe acest Pirgu prin Targ si-i ura: "Sa traiesti, Maria Ta, ani multi si fericiti!". Bucurestenii ieseau din case sa-i priveasca pe Crai si isi faceau semnul crucii. Asemenea batjocura a domniei nu mai vazusera de cand se stiau. Si de-ar fi fost numai atat! Craii il injurau pe "Voda Malamos" mai rau decat vizitiii, navaleau "in crailac" peste neveste, jefuiau pravaliile si-i bateau pe negustori de-i zvantau. Doua zile si doua nopti a tinut petrecerea Crailor. In a treia zi, au pus sa sune clopotele bisericilor, zicand ca Dumnezeu nu mai sufera orasul acesta stricat si ca voieste sa-l arda. Ingroziti, negustorii au alergat intr-un suflet spre manastirea Cotroceni, unde se gasea un corp de oaste otoman condus de Besli-Aga Ibrahim Bosniacul, caruia i s-au plans de ispravile Crailor si de amenintarea acestora ca vor sa incendieze Bucurestii. Ibrahim porni imediat cu regimentul sau spre Capitala, la vanatoare de Crai. De cum prindea unul, il spanzura pe loc, fara judecata. Pe Malamos l-a dezbracat de straiele domnesti si l-a spanzurat cu oarecare pompa, asa cum se cuvenea rangului, in mijlocul Bucurestilor, la o raspantie, poate la Sf. Gheorghe, unde se intersectau ulitele Coltei, Baratiei si Marchitanilor, cele mai de seama din oras.
Pentru instaurarea ordinii, Ibrahim l-a numit spatar pe un negustor, probabil italian, care se numea Giuliano si aga pe Ionita polcovnicul, poruncindu-le sa aiba grija de linistea orasenilor, caci vor raspunde cu capul. Apoi, multumit de lucrare, s-a intors la Cotroceni cu insemnele furate si pangarite de Malamos, pe care le-a dat spre pastrare lui Nicolae Brancoveanu, numit ad-hoc caimacam de catre Hasan Pasa, care tocmai sosise in Bucuresti.
Astfel s-a incheiat istoria adevaratilor Crai de la Curtea Veche.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO