El este unul dintre cei mai emblematici detectivi ai literaturii, creat de cea mai faimoasă scriitoare de romane poliţiste din toate timpurile. Ea este una dintre cele mai apreciate autoare de thrillere psihologice, câştigătoare a numeroase premii literare.
De data aceasta, Sophie Hannah îşi asumă o nouă provocare: să-l readucă în atenţia publicului pe Hercule Poirot. Se ridică oare Hercule Poirot, cel reînviat de condeiul lui Sophie Hannah, la înălţimea aşteptărilor noastre? Categoric da, cu atât mai mult cu cât Crime cu monogramă rămâne deopotrivă fidel eroului şi canonului literar impuse de Agatha Christie.
Plasată în anii `20, la Londra, intriga este una complicată, ca oricare alta, purtând pecetea inconfundabilă a stilului Agathei Christie. Astfel, liniştita cină a lui Hercule Poirot, aflat într-o cafenea londoneză, este întreruptă de confesiunea unei tinere care intră ca o furtună în local şi îi mărturiseşte că este în pericol de a fi ucisă. Cu toate că este îngrozită, îl imploră pe Poirot să nu-i gasească ucigaşul şi să nu-l pedepsească. Ea este obsedată de gândul că, odată ucisă, se va face în sfârşit dreptate.
Mai târziu, în aceeaşi seară, Poirot află că trei oaspeţi ai minunatului hotel Bloxham au fost ucişi, în gura fiecărei victime fiind plasat câte un buton cu monogramă. Are acest eveniment legătură cu femeia înspăimântată? În timp ce Poirot încearcă să pună cap la cap piesele în acest puzzle straniu, criminalul pregăteşte o altă cameră de hotel pentru cea de-a patra victimă...
Nimic nu este evident şi predictibil în acest roamn-sudoku, iar prin acest puzzle diabolic autoarea testează strălucitele abilităţi ale marelui detectiv belgian care au uluit şi încântat atâta timp fanii Agathei Christie, captivând acum noile generaţii de cititori care îl descoperă pentru prima dată. Crimele cu monogramă se susţine prin propria valoare, iar Poirot este cel dintotdeauna. Poirot revine.
„Este grozav să îl vedem din nou la treabă pe ilustrul Poirot.“ Washington Post
„Nici Christie însăşi, ar putea spune unii, nu ar fi reuşit mai bine… Magie literară.“
Washington Post
„La fel de complicat ca orice a scris Agatha Christie. Poirot este în continuare Poirot. Poirot s-a întors.“ The New York Times Book Review
Sophie Hannah este una dintre cele mai apreciate autoare de thrillere psihologice, câştigătoare a numeroase premii literare. Cărţile ei au fost publicate în 27 de ţări. În 2013, romanul său The Carrier a câştigat Premiulpentru Thriller Poliţist la Specsavers National Book Awards. Crime cu monogramă a fost deja vândut în peste 30 de ţări.
Capitolul 1 – Jennie cea fugară
– Tot ce vreau să spun e că nu‑mi place de ea, şopti chelneriţa cu părul în vânt.
Vorbise cam tare, de vreme ce o auzi cu uşurinţă un client solitar al cafenelei Pleasant, care se întrebă dacă acea „ea“ din discuţia respectivă era o chelneriţă sau poate o clientă fidelă, ca el.
– Nu trebuie să‑mi placă, nu? Dacă tu ai altă părere, n‑ai decât.
– Mie mi s‑a părut cumsecade, ripostă chelneriţa mai scundă şi cu faţa rotundă, părând mai puţin sigură decât era cu doar câteva clipe mai devreme.
– Păi e cumsecade pentru că i‑a fost rănită mândria. Cum îşi va reveni, cum va spune iar numai răutăţi. E urât. Am mai văzut eu oameni ca ea – nu trebuie să ai încredere în ei.
– Cum adică, e urât? întrebă chelneriţa cu faţa rotundă.
Hercule Poirot, singurul client al cafenelei la ora şapte şi jumătate, într‑o seară de joi a lunii februarie, ştia la ce se referea chelneriţa cu părul în vânt. Zâmbi în sinea lui. Nu era prima oară când dădea dovadă de un fin simţ al observaţiei.
– Oricui i se poate ierta un cuvânt urât spus la supărare – şi eu am făcut asta, nu mi‑e ruşine să recunosc. Şi când sunt fericită, vreau să fie toţi fericiţi. Aşa ar trebui să fie. Dar mai sunt şi unii ca ea, care se poartă cel mai urât cu tine atunci când le merge lor bine. De astfel de oameni trebuie să te fereşti.
„Bien vu“, gândi Hercule Poirot. „De la vraie sagesse populaire.“
Uşa cafenelei se deschise brusc, trântindu‑se de perete. În prag stătea o femeie într‑o haină de un maro pal şi cu o pălărie de un maro mai închis. Era blondă. Poirot nu îi putea vedea chipul. Se uita peste umăr, de parcă aştepta să o ajungă cineva din urmă.
Uşa stătu deschisă doar câteva secunde, suficient însă ca aerul rece al nopţii să ia locul căldurii din încăperea micuţă. În mod normal, asta l‑ar fi înfuriat pe Poirot, dar era interesat de noua apariţie, care îşi făcuse o intrare atât de teatrală şi căreia nu părea să îi pese de impresia pe care o face.
Poirot îşi acoperi ceaşca de cafea cu o palmă, pentru a‑i menţine căldura. Această cafenea cu ziduri strâmbe, situată pe St. Gregory’s Alley, într‑o zonă a Londrei cam insalubră, avea cea mai bună cafea pe care o băuse Poirot vreodată. De obicei, nu bea o ceaşcă de cafea şi înainte, şi după cină – chiar l‑ar fi îngrozit ideea, în mod normal –, dar făcea o excepţie de la această regulă în fiecare joi seară, când venea la Pleasant la ora şapte şi jumătate. Această excepţie de la regulă, deja săptămânală, devenise o tradiţie.
Cafeneaua mai avea şi alte tradiţii însă, pe care le aprecia mai puţin: faptul că trebuia să‑şi aranjeze corect pe masă tacâmurile, şerveţelele şi paharul pentru apă, pe care le găsea puse greşit când ajungea.
În mod evident, chelneriţele considerau că era suficient ca aceste obiecte să existe pe undeva, oriunde, pe masă. Sigur că Poirot nu era de aceeaşi părere, aşa încât le aşeza în ordine de îndată ce ajungea.
– Nu vă supăraţi, domnişoară, vreţi să închideţi uşa, dacă intraţi? i se adresă Păr‑în‑vânt femeii cu pălărie şi haină maro, care se sprijinea de tocul uşii cu o mână şi stătea cu faţa întoarsă către stradă. Sau chiar dacă nu intraţi, continuă chelneriţa. N‑am vrea să îngheţăm.
Femeia intră. Închise uşa, dar nu îşi ceru scuze că o ţinuse deschisă atât de mult. Respiraţia ei sacadată răsună în încăpere. Părea să nici nu observe prezenţa celorlalţi oameni din jur. Poirot o întâmpină cu un „Bună seara“ rostit pe un ton calm. Ea se întoarse uşor spre el, dar nu răspunse. Ochii larg deschişi dezvăluiau o privire neobişnuit de alarmată, atât de puternică încât putea pune stăpânire şi pe un necunoscut, precum o atracţie fizică.
Poirot nu se mai simţi la fel de liniştit şi mulţumit de sine ca atunci când ajunsese aici. Buna dispoziţie îi fusese spulberată.
Femeia se grăbi către fereastră şi privi afară. „Nu va vedea orice speră ea să vadă“, se gândi Poirot. Când te uiţi pe geam noaptea, dintr‑o încăpere bine luminată, nu vezi mare lucru decât reflexia încăperii în care te afli. Şi totuşi femeia se uită pe geam un timp, părând hotărâtă să supravegheze strada.
– Ah, tu erai, spuse Păr‑în‑vânt, pierzându‑şi răbdarea. Ce‑i cu tine? S‑a întâmplat ceva?
Femeia cu pălărie şi haină maro se întoarse către chelneriţă.
– Nu, eu… Cuvintele părură mai mult un suspin. Apoi reuşi să‑şi vină în fire şi continuă:
– Nu. Pot să stau la masa din colţ? întrebă arătând spre masa cea mai depărtată de uşă şi stradă.
– Poţi sta la orice masă doreşti, mai puţin la cea la care stă domnul. Sunt toate pregătite.
Şi cum îşi aminti de Poirot, Păr‑în‑vânt îi spuse:
– Cina dumneavoastră e aproape gata, domnule.
Poirot fu foarte încântat să audă asta. Mâncarea de la Pleasant era aproape la fel de bună ca şi cafeaua. Ba mai mult decât atât, când se gândea la ambele, lui Poirot îi venea greu să creadă ceea ce ştia că este un fapt: toţi cei care lucrau în bucătăria localului erau englezi. Incroyable.
Păr‑în‑vânt se întoarse din nou către femeia neliniştită:
– Eşti sigură că nu s‑a întâmplat nimic, Jennie? Arăţi de parcă ai fi dat ochii cu diavolul însuşi.
– Sunt bine, mulţumesc. Am nevoie doar de un ceai tare. Adu‑mi, te rog, ce comand de obicei.
Jennie se grăbi către masa din colţul cel mai îndepărtat şi trecu pe lângă Poirot fără să se uite la el. Bărbatul îşi întoarse uşor scaunul pentru a o putea privi. Sigur era ceva în neregulă cu ea; şi era ceva ce nu dorea să discute cu chelneriţele cafenelei.
Se aşeză la masă cu spatele la fereastră şi la stradă, fără să‑şi dea jos haina, şi, imediat ce se aşeză, se întoarse şi se uită peste umăr. Profitând de ocazie, Poirot îi studie chipul şi presupuse că femeia avea în jur de patruzeci de ani. Ochii ei mari şi albaştri erau larg deschişi şi nici nu clipea. Arătau de parcă femeia privea ceva şocant, gândi Poirot. „Arăţi de parcă ai fi dat ochii cu diavolul însuşi“, remarcase Păr‑în‑vânt. Dar din câte putea să vadă Poirot, Jennie nu avea parte de o asemenea privelişte, ci de aceea a unei încăperi pătrate cu mese, scaune, un cuier din lemn într‑un colţ şi nişte rafturi strâmbe pline de ceainice de diferite culori, modele şi mărimi.
Ce‑i drept, rafturile acelea erau îngrozitoare! Poirot nu putea înţelege de ce rafturile strâmbe nu fuseseră înlocuite cu unele noi, după cum nu înţelegea de ce ai aşeza o furculiţă pe o masă pătrată fără să te asiguri că este dispusă paralel cu marginea mesei. Dar nu toată lumea gândea la fel ca Hercule Poirot şi învăţase să accepte asta, deopotrivă cu avantajele şi dezavantajele pe care i le aducea.
Femeia, Jennie, stătea întoarsă în scaun şi privea cu groază către uşă, de parcă se aştepta să intre cineva dintr‑un moment în altul. Tremura, poate şi din cauza frigului.
Ba nu, se răzgândi Poirot, nu din cauza frigului. Se făcuse din nou cald în cafenea. Şi cum Jennie se aşezase cât mai departe de uşă şi cu spatele la ea, nu se putea trage decât o singură concluzie.
Poirot îşi luă cafeaua şi se îndreptă către masa ei. Observă că nu avea verighetă pe deget.
– Îmi permiteţi să vă ţin companie puţin, mademoiselle?
Ar fi vrut să aranjeze tacâmurile, şerveţelele şi paharul pentru apă cum făcuse şi la masa lui, dar se abţinu.
– Poftim? Da, cred că da.
Tonul ei dădu de înţeles că nu îi prea păsa. Tot ce o interesa era uşa cafenelei. O urmărea în continuare cu viu interes, întoarsă în scaun.
– Mi‑ar face plăcere să mă prezint. Mă numesc… ah…
Poirot se întrerupse. Dacă i‑ar fi spus cum îl cheamă, Păr‑în‑vânt şi celelalte chelneriţe l‑ar fi auzit şi n‑ar mai fi fost doar clientul anonim şi străin, fostul poliţist de pe continent. Numele Hercule Poirot avea un efect destul de puternic asupra unor oameni. În ultimele câteva săptămâni, de când intrase într‑o foarte plăcută hibernare, Poirot simţise pentru prima oară după o lungă perioadă binecuvântarea de a fi o simplă persoană din mulţime.
Era absolut evident că pe Jennie nu o interesau nici numele, nici prezenţa lui. O lacrimă îi scăpase din colţul ochiului şi îi cobora pe obraz.
– Mademoiselle Jennie, continuă Poirot, sperând ca, rostindu‑i prenumele, să reuşească a‑i atrage atenţia. Eu am fost poliţist. Acum m‑am retras, dar înainte de a mă retrage, am întâlnit mulţi oameni care se aflau în starea de agitaţie în care vă aflaţi şi dumneavoastră. Nu mă refer la cei care erau nefericiţi, deşi sunt destul de mulţi în orice ţară, ci la cei care credeau că sunt în pericol.
În sfârşit, reuşise să îi atragă atenţia. Jennie îl fixă cu privirea, speriată:
– Poliţist?
– Oui. M‑am retras din activitate de mult, dar…
– Prin urmare, în Londra nu puteţi face nimic? Nu puteţi… adică, nu aveţi nici o autoritate? Să arestaţi criminali, sau chestii de‑astea?
– Aşa este, replică Poirot zâmbind. În Londra sunt un domn în vârstă, care se bucură de odihnă.
Trecuseră aproape zece secunde de când femeia nu se mai uitase la uşă.
– Am dreptate, mademoiselle? Credeţi că vă aflaţi în pericol? Vă tot uitaţi peste umăr deoarece banuiţi că persoana de care vă temeţi v‑a urmărit până aici şi ar putea intra pe acea uşă în orice clipă?
– Ah, sigur sunt în pericol! Păru că vrea să spună mai multe. Sunteţi sigur că nu mai sunteţi poliţist?
– Fără nici o îndoială, o asigură Poirot. Dar pentru că nu dori să‑i dea de înţeles că nu are nici un pic de influenţă, adăugă: Totuşi, am un prieten la Scotland Yard, dacă aveţi nevoie de ajutorul poliţiei. Este foarte tânăr, nu are mult peste treizeci de ani, dar cred că va avea o carieră strălucită. Ar fi dispus să stea de vorbă cu dumneavoastră, sunt sigur. În ceea ce mă priveşte, vă pot oferi…
Poirot se întrerupse când chelneriţa cu faţă rotundă se apropie cu o ceaşcă de ceai. După ce puse ceaşca în faţa lui Jennie, se retrase în bucătărie, ca şi Păr‑în‑vânt. Ştiind cât de mult îi plăcea acesteia să cerceteze comportamentul clienţilor cafenelei, Poirot era sigur că încerca să provoace o discuţie animată despre Domnul cel Străin şi despre faptul că stătea la masa lui Jennie. De obicei, Poirot nu discuta mai mult decât strictul necesar cu ceilalţi clienţi de la Pleasant. Exceptând ocaziile când lua cina aici cu prietenul lui, Edward Catchpool, detectivul de la Scotland Yard cu care împărţea temporar o casă, stătea mai mult singur, în spiritul l’hibernation.
Bârfele chelneriţelor de la cafenea nu îl preocupau pe Poirot. Chiar era mulţumit de absenţa lor pentru moment. Spera să o facă pe Jennie să vorbească sincer cu el.
– Aş fi bucuros să vă ofer ajutorul meu, mademoiselle.
– Sunteţi foarte amabil, dar nu mă poate ajuta nimeni.
Jennie se şterse la ochi şi continuă:
– Ce mult m‑aş bucura să mă poată ajuta cineva! Aş da orice! Dar este prea târziu. Sunt deja moartă, înţelegeţi, sau o să fiu curând. Nu mă pot ascunde la nesfârşit.
Deja moartă… Cuvintele ei dădeau fiori.
– Aşa că, vedeţi dumneavoastră, nu mă puteţi ajuta, continuă ea, şi chiar dacă aţi putea, nu aş merita. Dar… mă simt puţin mai bine de când staţi cu mine la masă.
Îşi strânse braţele în jurul corpului, fie pentru a se linişti, fie într‑o zadarnică încercare de a se opri din tremurat. Nu băuse nici măcar o gură de ceai.
– Vă rog, mai staţi. Nu se va întâmpla nimic cât timp stau de vorbă cu dumneavoastră. Asta mă consolează oarecum.
– Mademoiselle, situaţia este foarte îngrijorătoare! Acum sunteţi în viaţă, şi trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să rămâneţi în viaţă. Vă rog, spuneţi‑mi….
– Nu! răspunse ea deschizând ochii şi mai mult şi făcându‑se mică în scaun. Nu, să nu faceţi asta. Nimic nu trebuie făcut pentru împiedicarea a ceea ce se va întâmpla. Nu se poate împiedica, este imposibil. Inevitabil. Dar odată ce voi muri eu, se va face în sfârşit dreptate.
Se uită din nou peste umăr către uşă.
Poirot se încruntă. Poate că Jennie se simţea mai bine de când se aşezase la masa ei, dar el se simţea cu certitudine mult mai rău.
– Am înţeles eu bine? Vreţi să spuneţi că vă urmăreşte cineva care vrea să vă ucidă?
Jennie îl fixă cu ochii albaştri plini de lacrimi.
– Se numeşte crimă dacă mă dau bătută şi permit să se întâmple? M‑am săturat să tot fug, să mă ascund, să îmi fie mereu atât de îngrozitor de teamă. Dacă se întâmplă, atunci vreau să se întâmple odată, şi se va întâmpla, pentru că aşa trebuie. Este singura cale de a îndrepta lucrurile. Asta merit.
– Nu se poate, spuse Poirot. Chiar dacă nu cunosc detaliile situaţiei dumneavoastră, vă contrazic. Crima nu este niciodată corectă. Trebuie să îi daţi voie prietenului meu poliţist să vă ajute.
– Nu! Nu trebuie să spuneţi nici măcar o vorbă despre asta nici lui, nici altcuiva. Promiteţi‑mi că nu veţi spune nimănui!
Hercule Poirot nu avea obiceiul să facă promisiuni pe care nu le putea ţine.
– Ce aţi fi putut să faceţi pentru a merita moartea ca pedeapsă? Aţi ucis pe cineva?
– E ca şi cum aş fi făcut‑o! Nu doar crima este ceva de neiertat, să ştiţi. Nu cred că dumneavoastră aţi făcut vreodată ceva de neiertat, nu?
– Dar dumneavoastră da? Şi credeţi că ar trebui să plătiţi pentru asta cu propria viaţă? Non. Nu este în regulă. Dacă v‑aş putea convinge să mergeţi cu mine către casa pe care am închiriat‑o, este foarte aproape. Prietenul meu de la Scotland Yard, domnul Catchpool…
– Nu! se opuse Jennie sărind de pe scaun.
– Vă rog, luaţi loc, mademoiselle.
– Nu. Am spus prea multe! Ce proastă sunt! V‑am spus doar pentru că păreţi atât de blând, şi m‑am gândit că nu puteţi să faceţi nimic. Dacă nu mi‑aţi fi spus că sunteţi pensionat şi dintr‑o altă ţară, nu v‑aş fi mărturisit nimic! Promiteţi‑mi atât: dacă voi fi găsită moartă, spuneţi‑i prietenului dumneavoastră poliţist să nu caute criminalul. Închise ochii şi îşi prinse mâinile ca într‑o rugăciune, continuând: Oh, sper să nu deschidă nici unul gurile! Crima nu trebuie să fie niciodată elucidată. Îmi promiteţi să‑i spuneţi prietenului dumneavoastră asta, să îl convingeţi? Dacă vă pasă de dreptate, vă rog să faceţi cum vă spun.
Apoi se năpusti către uşă. Poirot se ridică pentru a o urma, dar dându‑şi seama cât se îndepărtase ea deja în timpul în care el abia se ridicase de pe scaun, se aşeză la loc şi oftă cu amărăciune. Era inutil. Jennie dispăruse în noapte. Nu avea cum să o mai ajungă din urmă.
Din romanul „Crime cu monogramă”de Sophie Hannah. Traducere din limba engleză de Livia Olteanu. În pregătire la Editura Litera
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
