Pana la capitolul cinci din romanul Caderea in lume*, Constantin Toiu isi lasa lectorul de unul singur, surprins, la propriu si la figurat, de paginile citite. Este un frig ingrozitor, iar Bucurestiul anului 1984, din plina epoca de aur, e acoperit de nameti. In acest peisaj ceausist-boreal isi face, timid, aparitia personajul-narator, un barbat in jur de patruzeci de ani, avand in grija un tata aproape nonagenar si aproape orb.
Prima ciudatenie detectabila a lui Babis Vatasescu e programul pe care si-l fixeaza. Fostul reparator de ceasuri si ochelari din Piata Sfantu-Gheorghe, apoi ajutor de arhivar la Tribunalul doi, in prezent cetatean cu ocupatie incerta, se plimba noaptea pe strazi, chiar daca afara e urgie. Intr-un astfel de rond nocturn, el intalneste o alta figura destul de exotica: un batran, Ghita Negotei, cu viziuni de folclorist exaltat si cu un frate, Leo, despre care vorbeste intruna. Din intalnirea noctambulilor rezulta si a doua particularitate a lui Babis. E atat de mic de statura, incat poate fi numit (intr-un mod absolut incorect politic) un pitic.
N-ar trebui sa dam atentie acestui aspect, daca el n-ar fi totusi unul structural si nu ar avea portanta lui caracterologica. Daca viata lui Babis al doilea a fost si este marcata puternic de prea putinii centimetri ai staturii sale, idealurile nefericitului personaj sunt unele de compensatie. Cand trebuie sa te inalti pe varfuri pentru a saruta mana unei doamne sau cand, la oferirea unei flori, esti respins cu apelativul crud starpitura, iti creezi o lume a ta, paralela, in care batjocura sau mila semenilor nu mai conteaza. O lume imaginara, aprinsa de forta gandirii, si care este foarte bine ascunsa, sub masti succesive, de privirile prea curioase.
"Eroul" lui Constantin Toiu imi aduce aminte de Erasmus Ionescu din Proprietatea si posesiunea, romanul lui Petru Dumitriu. Si aici, si acolo, personajul-narator e un artist al disimularii, oferind celor din jur si lumii intregi cate o masca zambitoare ori binevoitoare. Sub aceasta sticleste insa, amenintator, identitatea profunda, cu adevarat scelerata la Erasmus, inca tatonanta in ale binelui si raului la Babis doi. Spre deosebire de predecesorul sau, care impingea voit faptele inspre un punct al dezastrului familial, obtinut la final, fostul ajutor de arhivar vrea sa refaca, nu sa distruga viata familiei, reconstituind-o din marturiile disparate si confesiunile dezlanate ale tatalui sau. Vasi, acum aproape orb, e un portret emblematic de viveur ajuns la batranete. Bucuriile fiului sau au fost mai ales prin procura. Neputand sa traiasca nici dulce, ca hahalera de taica-sau, dar nici amar-auster, precum unchiul mort de tanar, el incearca sa le preia si sa le topeasca biografiile intr-o poveste coerenta si semnificativa. Placerile sale, cate sunt, apartin umilului cronicar al unei mari familii.
Alternarea celor doua planuri (reflectiile naratorului, la care numai cititorul are acces, respectiv cuvintele si gesturile lui "servite" celorlalte personaje) da componenta dramatica a romanului, la fel de spectaculara ca la Petru Dumitriu. In mod logic, eroul cartii ii va substitui pe eroii vietii. Accentul se deplaseaza de pe faptele memorabile savarsite, pe cantarirea si judecarea lor dintr-o perspectiva ulterioara. Initial, asteptam cu nerabdare sa ajungem la miezul romanului, la episoadele si secventele existentiale pe care Babis al doilea le bricoleaza. Treptat, realizam ca miza romancierului e dubla. Nu numai faptele, ci si evaluarea lor intereseaza. Oricat de incandescenta ar fi fost tineretea unor personaje, in planul prezent ea este de mult consumata si racita. In schimb, rememorarea ei, cu tot cu coeficientul de interpretare, e dinamica, vie, plina de surprize.
Cronica de familie are o veriga lipsa, pe care pura intamplare i-o aduce sub ochi lui Babis. Intalnindu-l, in plimbarile lui nocturne, pe Ghita Negotei, fratele unui Leo pe care-l citeaza mereu, cronicarul va ajunge la elementul ideologic necesar pentru corecta fixare a istoriei structurante. Povestea lui Babis intai ("copilul drag" al Miscarii legionare, executat alaturi de alti camarazi in padurea Pantelimon, cu aproape jumatate de veac in urma) poate fi inteleasa nu doar prin contextualizare, prin raportare la epoca febrelor extremiste. E nevoie si de o imagine rasturnata, pe care autorul o construieste meticulos. La contrastul psihologic-moral dintre cei doi frati vitregi (Vasi si Babis Vatasescu), Constantin Toiu adauga o contrapondere ideologica, reclamand, aceasta, un termen diferit. Elementul complementar nu mai este acum omul usuratic, fara convingeri ferme, in cautarea placerilor, ci Ideologul, la fel de inflexibil, de pe pozitii de stanga. Si pentru ca romancierul intra, cu aceasta Cadere in lume, intr-o cazuistica atat de delicata, cum este cea a legionarismului romanesc, el simte nevoia - din necesitati compozitionale si, in fond, de bun-simt - sa defineasca o extrema prin alta. Pana la un punct, observam, nuantele nu exista. Intre tanarul aspru si "posedat" care vrea o Romanie curata si tanarul grasut, cu dioptrii intelectuale, pentru care lupta de clasa e motorul istoriei, nu apare nici cel mai mic numitor comun. Tineri studenti, Babis si Leo, desi se intalnesc, par ca traiesc in lumi complet diferite.
Cu toata reteaua de analogii si simetrii, cu tot acest balet al tipologiilor si ideologiilor opuse, cartea nu are nici o nota de artificialitate. Nu se contureaza mesaje: de dreapta, de stanga sau de centru neutral fixat cu sublerul. Ca roman politic si ca roman, pur si simplu, Caderea in lume e superior Gorilei lui Rebreanu. E, fara exagerare, o carte exceptionala, modeland si interpretand timpul (istoric si familial) fara ca romanul, ca atare, sa dateze in vreun fel.
*) Constantin Toiu, Caderea in lume, roman, editia a IV-a, prefata, nota biobibliografica si dosar de receptare critica de Marius Mihet, Grupul Editorial Art, Bucuresti, 2007, 344 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
