CRONICA DE TEATRU/ Actori inlacrimati sau mica teorie a esecului pe scena (I)

Cand vezi pe scena actrite care lacrimeaza abundent, avandnevoie sa-si ascunda batiste in maneca sau lasandu-si pur si simplumachiajul sa se naruie curgandu-le pe fata, crezand ca-si pot hranipersonajul nu din interior, ci printr-o avalansa de lacrimi simucozitati, nu poti sa nu te gandesti ca s-ar putea sa fie vorbadespre o forma de alergie. O alergie grava, provocata probabil depraful de pe "scandura scenei". Frumosul cliseu cu care unii incamai mangaie vechile forme de teatru provoaca probabil starilacrimale tinerelor noastre actrite care, fara sa poata gasi un noudrum de unele singure, se vad infundate pe cel vechi si isi consumaenergiile creative pentru a continua sa alimenteze stilul trairistde interpretare, pe care o parte din teatrul romanesc inca sesprijina, ca un munte prea greu pentru umerii firavi.

Nu vreau sa ma opresc asupra unui singur nume, desi existaunul de la care pornesc aceste randuri si care se regaseste in douaspectacole recente ce pot fi incluse - din motive diferite si cunuantarile de rigoare - in aceeasi categorie numita simplu"esec".

Pentru primul spectacol, "Azilul de noapte" de Maxim Gorki, inregia lui Mircea Marin, la Teatrul Metropolis, e nevoie de nuantelede care vorbeam mai devreme. Daca n-ar fi existat cateva carti incare colegi cronicari din generatiile anterioare sa-si strangacronicile scrise de-a lungul anilor, cei care n-au vazut cu ochiilor spectacolele anilor 80 ar fi putut crede ca Mircea Marin aaterizat in teatru de pe alta planeta. Dar pentru ca existaasemenea carti, putem afla ca, in deceniul al optulea, in plinregim comunist, regizorul mai sus numit crea spectacole dintre careunele erau considerate chiar indraznete, aplica solutii regizoraleneasteptate, aranja spatiul de joc in maniere neconventionale siera preocupat de implicarea publicului in reprezentatie. IonCocora, de exemplu, dedica multe cronici regizorului Mircea Marin,despre al carui "Regele Lear" din 1987 afli, de exemplu, ca este"revendicat din actul de (...) simultaneizare a traditiei prinformula postmoderna". Tot Marin, este, se pare, printre primii care"valorificand spatiul special al salii Studio 82 include inincapere si spectatorii, transformand-o intr-un simbol comun".Inovatia in materie de decor in spectacolul "Serata neprevazuta"(dupa "Aniversarea" de Harold Pinter, textul insusi fiind o alegerecurajoasa) pare, dupa descriere, impresionanta: "Peretii incaperiisunt acoperiti de oglinzi miraculoase. In ele chipurilespectatorilor se intalnesc cu cele ale personajelor, adeseori sesuprapun, se confunda, lasa impresia ca imortalizeaza, pentru oclipa, aceleasi drame si stari (...) Ne aflam in fata unor solutiisi mijloace de spectacol ce angajeaza direct spectatorul(subl.mea) obligandu-l rand pe rand, sa simta ca sta pe un adevaratscaun electric, ca dintr-un moment in altul va fi solicitat sa-siacopere ochii cu esarfa beznei sau ca fascicole de lumina il vorfixa si schimonosi de groaza", mai spune Ion Cocora in volumul"Privitor ca la teatru".

E de inteles ca aceste gesturi ce schimbau fata spectacoluluiatunci erau interesante intr-un context sufocant, in carecreativitatea se consuma cu precadere in strecurarea dublelorintelesuri si in lupta permanenta cu cenzura, insa azi ele nu maivaloreaza nici cat o ceapa degerata. De aceea azi, desi cunoastemdin citite spectacolele de ieri ale regizorului, sau poate tocmaide aceea, nu putem decat sa ne intrebam de ce nu s-a petrecut nicioevolutie in opera lui, cu alte cuvinte - cum se poate ca unspectacol ce are premiera in noiembrie 2009 sa arate si sa fiejucat exact ca in anii 80, provocandu-ti un fel de calatoriefortata in timp?

Nu se pune problema unor inovatii in privinta spatiului dejoc, fiindca scena Teatrului Metropolis e foarte mica pentru omontare cu "Azilul de noapte", asa incat spectacolul este extrem destatic, iar regizorul nu a gasit nicio alta solutie de a atenuasenzatia de nemiscare si lipsa de ritm. In lipsa interventiilorregizorale, tot greul este dus de actori: unii dintre ei sunt maibuni (Ioana Anastasia Anton, Claudia Negroiu, Gavril Patru) altiimai rai (Tudorel Filimon, Ovidiu-Gherasim Roibu, OrlandoPetriceanu, Romeo Tudor), altii sub potentialul lor real (MirceaRusu, Niculae Urs, Igor Caras), iar cu totii racnesc in anumitemomente fiindca probabil nu li s-a indicat un mod mai potrivit de asublinia dramatismul personajelor lui Gorki.

Exista, totusi, o pata luminoasa in acest spectacol din altetimpuri - interpretarea lui Stefan Radof in rolul Luca este cat sepoate de contemporana, fiindca tonul lui de sinceritate calda,blajina, il face sa semene cu un pansament capabil sa aline toateranile lumii. Pe acest ton, pornit din inima si sustinut deexperienta scenica stransa in ani, se poate vorbi tuturor, oamenide ieri si de azi, oameni pur si simplu, atingandu-i in ceea ce auei mai intim, iar Stefan Radof stie sa faca asta foarte bine. Simai exista o scena emotionanta in spectacol, tot fiindca il are incentrul sau pe Stefan Radof, dar si pe mai tinerii sai colegi,Ioana Anastasia Anton si Gavril Patru: e scena in care cel numit"mosul" reuseste, cel putin pentru o vreme, sa-i convinga pe ceidoi tineri, in care a vazut punctul luminos al calitatii umane,sa-si uneasca destinele ca sa se salveze unul pe altul. In rest,spectacolul, cu tot cu decorul sau alcatuit din paturi si scaunemetalice, atinse de rugina (scenografia Stefania Cenean), costumeleoarecare, si schimbarile de decor facute la vedere de tehnicienigrabiti si neindemanatici, este prafuit si monoton, ca o rufapurtata prea mult pe care nu o mai poate salva nici un detergentmiraculos, din cele carora li se face reclama pe micileecrane.