Yasushi Inoue (1907-1991) s-a născut la Asahikawa, în Hokkaidō. A absolvit în 1936 Universitatea Imperială din Kyōto (estetică şi filozofie), cu o teză despre Paul Valéry. Până la sfârşitul războiului a publicat mai mult poezie, deşi a obţinut şi un premiu pentru roman (Premiul Chiba Takeo, în 1936). S-a impus însă ca prozator abia la vârsta de patruzeci şi doi de ani, cu nuvelele Lupta de tauri (Tōgyū) şi Puşca de vânătoare (Ryōjū), pentru cea dintâi primind, în anul 1949, Premiul Akutagawa. Vasta sa operă cuprinde peste patruzeci de romane, peste optzeci de nuvele, un mare număr de proze scurte, mai multe volume de poezii, zece volume de eseuri şi însemnări, jurnale de călătorie, volume de estetică şi critică literară, scrieri diverse. Pasionat de istoria Japoniei şi a Asiei (în special a Chinei), a călătorit mult în tot acest spaţiu, iar viziunea sa asupra evenimentelor trecute se reflectă în majoritatea operelor lui, un excelent exemplu pentru modul în care cultura japoneză percepe timpul. Douăzeci şi opt dintre prozele sale au fost ecranizate (printre regizori: Kumai Kei şi Inagaki Hiroshi), iar cinci au stat la baza unor seriale de televiziune. În 1964 a fost ales membru al Nihon Geijutsuin (Academia Japoneză de Arte), iar în 1976 a primit Bunka kunshō (Ordinul Meritul Cultural), cea mai înaltă distincţie culturală japoneză. A mai primit Marele Premiu pentru Literatură al Japoniei (în 1982), Premiul Asahi (în 1985, pentru întreaga activitate literară), iar în 1986 a devenit Doctor Honoris Causa al Universităţii Beijing. Din opera sa au fost traduse şi publicate până acum în limba română nuvelele Puşca de vânătoare (Ryōjū; Humanitas Fiction, 2013) şi Dragostea, şi moartea, şi valurile (Shi to koi to nami to; Humanitas, 2008), romanele Lupul albastru (Aoki ookami; Humanitas, 1999) şi Maestrul de ceai (Honkakubō ibun; Humanitas, 2007; Humanitas Fiction, 2014) precum şi volumul de povestiri Cupa de cleştar (Humanitas Fiction, 2010).
Roman istoric amplu, Cronica doamnei din Yodo reconstituie destinul aparte al ambiţioasei Chacha, care, în zbuciumatul secol XVI, când lupta pentru putere a nobililor japonezi atinsese apogeul, ajunge o figură centrală în complicatul joc politic ce va duce la unificarea Ţării Soarelui-Răsare.
Cronica doamnei din Yodo va apărea în colecţia „Raftul Denisei”, traducerea fiind semnată de Magdalena Ciubăncan.
O-ichinokata, Chacha, Ohatsu şi Kogō îşi duceau viaţa retrasă în Castelul Kiyosu. Le ajungea însă la urechi tot ce se întâmplă. Aşa ştiau despre victoria de la Nagashino a lui Nobunaga asupra clanului Takeda, despre pacificarea de la Echizen, despre expediţiile în Kishū şi bătălia cu Hisahide Matsunaga sau despre plecarea în campania către Harima. Curios lucru, dar din toate aceste poveşti sângeroase, lui Chacha îi rămăseseră în minte doar acelea despre Hideyoshi Hashiba. Acesta preluase provincia Ōmi după distrugerea clanului Azai, părăsise Castelul Odani şi începuse construcţia unui nou castel, la aproximativ trei ri (aproximativ 12 km) către sud-vest, la Imahama, schimbând în „Nagahama“ şi acest nume familiar lui Chacha. Toate aceste lucruri erau pentru Chacha faptele barbare ale unui cuceritor fără suflet. Chacha îl ura din tot sufletul pe Hideyoshi, căci acesta fusese cel care atacase şi apoi pusese stăpânire pe castelul tatălui său şi tot el era cel care, urmând ordinele lui Nobunaga, îl prinsese pe fratele ei, Manpukumaru, şi îl trăsese în ţeapă. Dar mai exista un motiv care o făcea să-l urască şi mai tare: îi ajunsese la urechi zvonul că acesta ar fi fost îndrăgostit nebuneşte de mama sa, O-ichinokata. Chacha avea unsprezece ani când, în toamna celui de-al cincilea an al erei Tenshō, a aflat aceste lucruri din gura unor soli trimişi de Hideyoshi la Castelul Kiyosu.
Cunoscând că Chikubujima este pământul în care se odihneşte neamul domniei voastre din moşi-strămoşi, voi veghea asupra acestui loc sacru din provincia Ōmi, ca pacea să dăinuiască în acele ţinuturi. Am reînălţat toate clădirile distruse şi vă aştept, O-ichinokata, să veniţi în pelerinaj împreună cu fiicele domniei voastre.
La auzul acestor cuvinte, chipul lui O-ichinokata s-a crispat pentru o clipă, dar şi-a revenit imediat şi a răspuns ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat:
– Îi mulţumesc senoirului Hideyoshi pentru această invitaţie onorantă, dar mă tem că sănătatea mea nu-mi îngăduie acum să o accept.
Solii s-au întors astfel la Hideyoshi cu un refuz. După plecarea acestora, Fujikake Mikawa-no-Kami, care le însoţise pe cele patru femei după căderea Castelului Odani, a comentat supărat:
– Ticălosul ăsta nu-şi vede lungul nasului! Hoţ fără ruşine, încearcă să câştige inima doamnei O-ichinokata folosind căi ocolite!
Chacha nu a înţeles atunci ce voiau să spună aceste cuvinte, dar le-a auzit apoi pe doamnele de la curte vorbind şi aşa a aflat zvonul că Hideyoshi se aprinsese după O-ichinokata.
Hideyoshi îşi lăsase familia în castelul de la Nagahama, dar se afla într-o poziţie delicată căci, indiferent de cât de puternice erau sentimentele lui pentru ea, O-ichinokata era sora mai mică a seniorului Nobunaga şi asta nu-i lăsa prea multe opţiuni. Probabil că din această cauză iubirea lui pentru O-ichinokata ajunsese un subiect de discuţie atât de răspândit.
Pentru Chacha, situaţia aceasta, în care mama ei era dorită de acest comandant militar numit Hideyoshi Hashiba, începuse să devină ridicolă. I se părea straniu că cel care le luase viaţa tatălui şi bunicului său şi care le ocupase castelul nu era până la urmă nici diavol, nici şarpe, ci doar un simplu om.
Se pare că până la episodul de la Castelul Kiyosu, la care asistase şi Chacha, Hideyoshi Hashiba o invitase în repetate rânduri pe O-ichinokata să meargă la Chikubujima cu fiicele ei. În mintea lui Chacha începeau să se adune tot felul de lucruri despre Hideyoshi care era atunci în plină ascensiune, favorit al lui Nobunaga şi neîntrecut în luptă, dar care nu se lăuda însă cu un fizic pe măsură, fiind mic de înălţime.
Spre deosebire de mama ei, Chacha îşi dorea să meargă la Chikubujima. Imaginaţia ei se aprindea la gândul că pe această insuliţă din mijlocul lacului Biwa se aflau templele zeiţelor Kannon (zeiţă budistă a compasiunii, a cărei statuie are de obicei o mie de mâini şi unsprezece capete, pentru a sugera multitudinea de posibilităţi de a le oferi ajutor oamenilor) şi Benzaiten (zeiţă budistă care protejează tot ceea ce curge – apă, timp, cuvinte, cunoştinţe, muzică. Statuia sa o arată adesea ţinând în mână o mandolină. În Japonia, ea face parte din cei şapte zei ai norocului, numele său fiind asociat cu avuţia), pe care tatăl şi bunicul său le veneraseră. Se împlineau patru ani de când Chacha locuia închisă în Castelul Kiyosu şi ardea de dorul revederii provinciei Ōmi, unde îşi petrecuse copilăria.
Dorinţa lui Chacha a devenit pe neaşteptate realitate în primăvara anului al şaselea al erei Tenshō, când la Castelul Kiyosu a apărut Takatsugu Kyōgoku. Băiatul provenit dintr-o nobilă familie şi intrat în serviciul lui Nobunaga datorită intervenţiilor mătuşii sale părăsise Gifu pentru a-l urma pe Nobunaga la Azuchi. Venise acum la Castelul Kiyosu din ordinul lui Nobunaga de a le invita pe O-ichinokata şi pe fiicele ei să viziteze Castelul Azuchi, care era aproape terminat.
– Aceasta este dorinţa lordului Nobunaga, a spus Takatsugu, care se transformase între timp într-un tânăr luptător chipeş de şaisprezece ani.
Trecuseră patru ani de la prima lui venire la Castelul Kiyosu şi se maturizase destul de mult în acest răstimp. Avea o eleganţă moştenită de la nobila sa familie, completată de o figură frumoasă, dar cu o paloare rece. Chacha şi-a înăbuşit un strigăt de surpriză la vederea lui Takatsugu, căci era total diferit de samuraii pe care îi vedea în fiecare zi.
O-ichinokata a refuzat din nou invitaţia lui Nobunaga, invocând încă o dată sănătatea-i şubdredă.
– Atunci, ce-ar fi să vină doar domniţele? a întrebat Takatsugu, iar Chacha a răspuns imediat:
– Eu aş vrea să merg.
– Chiar vrei să mergi?
– Da.
– Atunci, mergi împreună cu Ohatsu şi prezintă-i lordului Nobunaga omagiile noastre în locul meu, i-a răspuns O-ichinokata.
La două zile după aceasta, Chacha, însoţită de Ohatsu şi de trei doamne de companie, cărora li s-a alăturat şi Fujikake Mikawa-no-Kami, au pornit escortaţi de Takatsugu şi de câteva zeci de soldaţi către provincia Ōmi. Mugurii cireşilor stăteau să se deschidă. Oprindu-se din loc în loc, cele cinci palanchine înaintau încet către apus prin adierea călduţă a vântului. Fără să stea o clipă, Takatsugu dădea rotocoale călare. De câte ori ridica perdeaua de la fereastra palanchinului, Chacha îl vedea ba alergându-şi calul mult înaintea tuturor, ba venind înapoi în galop.
După ce-au intrat în provincia Ōmi, s-au întâlnit adesea cu grupuri de samurai călare. Au aflat apoi că Nobunaga pleca împreună cu trupele sale pentru un atac fulger asupra cetăţii de la Ishiyama, din Ōsaka.
Splendoarea Castelului Azuchi le-a lăsat fără grai pe Chacha şi pe Ohatsu, obişnuite cu mohorâtul castel Kiyosu. Deloc afectat de campaniile militare ale lui Nobunaga, oraşul de sub castel, construit pe câmpia de sub poalele muntelui, înflorise. Întâlneai la tot pasul bărbaţi şi femei îmbrăcaţi ca în marile oraşe, iar miile de case se aliniau ordonat de-a lungul străzilor şi aleilor.
Castelul se întindea de pe la mijlocul versantului până în vârful muntelui, iar cele şapte niveluri ale donjonului se ridicau spre cerul limpede de deasupra lacului. Olanele aurite ale acoperişului scânteiau în lumina soarelui de primăvară târzie, iar pe cel mai înalt turn străluceau orbitor delfinii fabuloşi (coama acoperişului celui mai înalt turn din castelele japoneze era adesea împodobită cu o pereche de delfini fantastici – mascul şi femelă –, confecţionaţi din metal sau din teracotă, şi despre care se credea că protejează clădirea) poleiţi cu aur. Toată lumea ştia că la castel se construise un donjon, dar acesta era pe departe mai mare şi mai somptuos decât cel din poveştile care circulau.
Fără să intre în castel, Chacha şi Ohatsu au poposit la un templu de pe malul unui iaz cu nuferi, aflat în partea de vest a Muntelui Azuchi. Veniseră tocmai pentru a vedea castelul, dar cum Nobunaga nu se afla acolo, au ales totuşi să nu meargă. E drept că erau nepoatele de sânge ale acestuia, dar în acelaşi timp erau şi parte din familia ce fusese înfrântă de el.
Pentru că planurile de călătorie li se schimbaseră, după două nopţi petrecute la poalele castelului, în cea de-a treia zi au luat din nou drumul pe care veniseră, către Nagahama, pentru a merge la Chikubujima. De la Nagahama la Chikubujima urmau să ia un vas ca să traverseze lacul. Erau însoţite de acelaşi cortegiu cu care veniseră de la Kiyosu. Auzind că vor merge la Nagahama, care se afla în stăpânirea lui Hideyoshi Hashiba, Chacha nu a fost deloc încântată, dar starea ei de spirit s-a schimbat când a aflat că acesta era plecat în campania de la Ishiyama. Provincia Ōmi era până la urmă ţinutul care aparţinuse tatălui şi bunicului ei, şi unde fiecare pom şi fiecare fir de iarbă îi trezeau amintiri dragi.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Humaniats fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, traducerea fiind semnată de Magdalena Ciubăncan
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
