CRONICĂ / Genocid (I)

8 oct 2009 Autor: Daniel Cristea Enache

Ceea ce se numeşte transfer de capital simbolic a căpătat, in spaţiul cultural românesc, aplicabilitatea bovarismului profesional. Breslele dinainte de 1990 au inceput să-şi imprumute ori să-şi dispute reprezentanţii autorizaţi. Poeţii au vrut să facă talkshow -uri la televiziuni, iar jurnaliştii, recrutaţi dintre ingineri, şi-au descoperit in culmea gloriei mediatice o coardă lirică. In guvernul unui premier-poet, ministrul de externe era, la bază, filosof. Preşedinţii, cu excepţia celui actual, au tot scris la cărţi. Nu-i deci de mirare că un fost ministru de finanţe, Varujan Vosganian, se incearcă acum pe terenul accidentat al romanului.

Recunosc că am privit cu mefienţă această tentativă, până in momentul in care am aflat că Magdalena Popescu-Bedrosian şi Ştefan Agopian citiseră Cartea şoaptelor* şi fuseseră incântaţi de ea. Un ultim semn de intrebare s-a legat de aceste terminaţii onomastice: Vosganian - Bedrosian - Agopian. Nu cumva o undă de solidaritate comunitară a afectat receptarea de primă instanţă a unei cărţi cu şi despre armeni?
In fine, să spun că rareori mi-au plăcut operele cu o temă dată şi tratată până la transformarea intr-o teză. Un roman despre genocidul armenilor n-ar putea lucra decât cu o schemă de pozitivare morală, extrasă din sângele suferinţei colective şi anulând (sau măcar diminuând) individualitatea propriu-zisă, netributară factorului exterior, a personajelor. Complexitatea interioară este de obicei redusă prin constrângerea tematicii grave, iar acel coeficient de mobilitate psihologică şi insondabil moral dispare frecvent din ecuaţia simplă - prea simplă - a romanului cu ţărani săraci/ comunişti idealişti/ sclavi in curs de eliberare/ revoluţionari finalmente confiscaţi/ ardeleni patrioţi/ armeni hăituiţi de turci...
Meritul prim al romanului scris de Varujan Vosganian rezidă in chiar caracterul său romanesc. Cartea şoaptelor se inscrie in logica testimonială, aglomerând şi grupând date şi evenimente consumate, figuri cunoscute din epocile trecute (intr-o pagină apare ca personaj, văzut de la doi paşi, şi tânărul Nicolae Ceauşescu!) plus elemente concrete din sferele reunite ale istoriei şi geografiei, politicului şi religiosului. Insă această abundenţă de date şi fapte nu intră in câte un expozeu plicticos sau in lungi digresiuni eseistice. Istoria mare e accesată prin intermediul personajelor care o indură; şi, simetric, experienţele de viaţă şi moarte ale acestora sunt intreţesute cu episoade terifiante ale unui timp istoric devastator.
Formula adoptată este cea a romanului-cronică, scris dintr-un unghi asumat subiectiv şi avansând nu linear, dar in cercuri concentrice. Cronicarul, fără umilinţa serviciului pe lângă un conducător megaloman şi fără neutralitate naratologică, se dezvăluie de la bun inceput: este autorul insuşi, mai puţin important ca actor epic, dar cu un rol esenţial in arhivarea şi salvarea memoriei familiei. Când micul şi prea-curiosul Varujan se amestecă printre bătrânii şi păţiţii reprezentanţi ai comunităţii armenilor din Focşani, singurul care, in loc să-l trimită la plimbare, il incurajează să rămână alături de cei mari este inţeleptul lui bunic Garabet. "Mai toţi oamenii in mijlocul cărora mi-am petrecut copilăria erau bătrâni. «Ce caută copilul ăsta printre noi?», intreba, râzând, Arşag, clopotarul. «Lasă-l, spunea bunicul Garabet. Nu e un copil obişnuit. E un copil bătrân de zile.» (...) «Tu eşti bătrân din cauza zilelor noastre. Ce n-am trăit noi şi ai noştri ţi se adaugă ţie»" (p. 86). Se adaugă, desigur, nu ca experienţă existenţială reluată, ci ca o dramă familială şi colectivă preluată cu maximum de atenţie pentru a fi retransmisă altora.
Dacă punctul de vedere al cărţii este centrat şi plasat in interiorul etniei asuprite, sursele documentare sunt multiplicate pentru ca adevărurile lor, inevitabil parţiale, să se verifice şi să se completeze. Să compună, toate impreună, fresca unei tragedii supraindividuale. Cronicarul nu vrea prin urmare să facă efecte de stil şi viraje de scriitură autoreferenţială (deşi accentul personal nu lipseşte). El apare ca o cutie de rezonanţă a acestei tragedii, autor al unui manuscris in care generaţii succesive de armeni şi-au inscris paragraful de suferinţă alocată.
Istoria mutilată a familiei se asemănă izbitor cu cele ale familiilor de vecini, cunoscuţi şi necunoscuţi, armeni aflaţi parcă mereu intre duşmani şi intre două reprize de masacre in toată puterea cuvântului. De aceea expunerea este concentrică şi nu lineară: fiindcă nu există, pe axa istoriei moderne a acestui popor, o acumulare şi o progresie a binelui, o apropiere fie şi sincopată de starea de normalitate. Dimpotrivă, periodic, printr-o inspăimântătoare "reciclare" a Genocidului deja intrat in fibra etnică, armenii sunt - la 1895 ca şi la 1915, la 1909 ca şi la 1949 - scoşi din casele lor şi târâţi in convoaie exterminatoare, decimaţi, risipiţi şi deportaţi de către agresori cu un comportament identic: "Intr-adevăr, veniră intr-o noapte alţi oameni, alte uniforme, dar izbind in uşă cu cizmele in acelaşi fel." (p. 162). Acolo unde opresorul vrea să disloce şi să fractureze comunitatea, să o subimpartă şi s-o vânture dincolo şi dincoace de graniţele proprii, armenii (şi cronicarul lor de pe suprafaţa bine controlată a romanului de faţă) se ambiţionează să refacă şi să strângă legăturile de sânge, să se ţină la un loc prin tradiţie, prin specific, prin tot ceea ce ii poate uni. Ramificarea biograficului in istoric intră in structura de rezistenţă a cărţii; şi, nu mai puţin, in aceea a supravieţuirii identitare.
Cartea şoaptelor nu se potriveşte deloc cu noua politică, globalistă, a ştergerii frontierelor şi a topirii diferenţelor etnice, cu păstrarea retorică a unor şabloane de contrast. Căci degeaba clamezi dreptul la diferenţă şi respectarea alterităţii, in contextul in care specificitatea etnică o echivalezi, fraudulos, cu un naţionalism vetust, de secol 19. In timp ce pe agenda zilei, corectă politic, stă obsesiva problemă a minorităţilor, in miezul cărţii lui Varujan Vosganian se află obsedanta problemă a poporului armean de a continua să reprezinte un popor, de a-şi păstra atributele susţinătoare. Din istoriile şi poveştile recuperate şi rearticulate aici, se profilează două figuri generice, ambele extensii ale Ţării pierdute. Prima este cea a Funcţionarului consular, reprezentant al unei republici care nu mai e recunoscută de nimeni, continuând să-şi facă datoria, până la intrarea... in ficţiune. A doua este cea a Luptătorului, care incearcă din răsputeri să reconfigureze conturul patriei sale, dând astfel un referent solid ştampilelor consulare şi punând masacrele şi genocidul la timpul trecut: "Nimeni nu l-a mai văzut de atunci pe Harutiun Khântirian. Se zvonea că s-a sinucis, aşezat la biroul său, muindu-şi intr-un ultim gest ştampila in sângele subţire, scurs de pe tâmplă şi pregătită, astfel, să se intipărească pe paşapoartele cetăţenilor unei republici imaginare. Se mai zvonea că-şi luase lumea in cap, mergând spre răsărit, către ţara care il lăsase de izbelişte. (...) Acum suntem, insă, in 1924. Când şi când, Harutiun Khântirian, citind cu infrigurare despre negocierile privind Tratatul de la Lausanne şi căutând zadarnic vreun semn că puterile participante işi aduc aminte şi de ţara lui pierdută, punea ştampila pe câte un paşaport aparţinând vreunui nansenian (derivat de la Fridtjof Nansen, comisar al Ligii Naţiunilor, n.n.)ajuns in România in al doilea val de refugiaţi, după războiul greco-turc din 1922. Cum pentru dreptul de şedere in România apatrizii aveau nevoie de un atestat de etnie, acordat de Uniunea Armenilor, iar Consulatul era găzduit in acelaşi sediu cu Uniunea, Khântirian se iluziona că solicitantul nu greşise de fapt adresa şi işi punea ştampila tot mai inutilă, tot mai tocită şi tot mai violetă, pe actele aceluia.
In ceea ce-l priveşte insă pe Drastamat Kanayan, generalul Dro, el n-a greşit, căci voia să vină chiar la Consulat. Insă, spre dezamăgirea lui Khântirian, singurul om care venise de-a dreptul spre el nu avea nevoie, de fapt, de nici o ştampilă. Şi, totuşi, spre incântarea sa, se dovedi că nu era singurul pe această lume care se incăpăţâna să creadă că, in ciuda ocupaţiei, a graniţelor sfărâmate, a guvernelor exilate şi a revoltelor inecate in sânge, Republica Armeană continua să existe. Şi, mai mult decât atât, după ce Harutiun Khântirian a dispărut fără urmă, subţiindu-se printre foi sau risipindu-se printre cotloanele intunecate ale pereţilor biroului său, aşa cum se scurge incet şi fără nici o urmă apa din chiuvetă, generalul Dro i-a supravieţuit in convingerea că Republica Armeană trebuie să existe undeva şi ea poate fi găsită dacă ştii cum s-o cauţi" (pp. 210-212).
Altfel spus, pentru ca bietul consul fără ţară să nu se dizolve intr-o formă fără fond, un general adevărat se repede cu capul inainte in istorie, cu iluzia că o va putea schimba.
*) Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor, roman, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 528 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 09.10.2009

 
Cuvinte cheie:
spatiu cultural roman
, bovarism profesional
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Abonează-te la Închide