CRONICĂ/ Genocid (II)

22 oct 2009 Autor: Daniel Cristea Enache

In cuprinsul acestui roman captivant, apar câteva referiri directe la miza, funcţia şi chiar construcţia cărţii. Nu e vorba insă de un răsfăţ autoreferenţial, prelungit in nombrilism. Cartea şoaptelor * fiind lucrată pe mai multe planuri, pe care-şi propune să le ţină in convergenţă şi intr-o tensionare epică, romancierul se deplasează ca un cursor pe suprafaţa uriaşă a dramei armenilor.

Pentru a controla vasta materie rulată, Varujan Vosganian foloseşte câteva tehnici care, aplicate inteligent şi consecvent, organizează compoziţional devălmăşia de date şi fapte, nume şi identităţi, repere istorice şi geografice. El oferă adesea finalul unei suite, expunând apoi, cu lentoare descriptivă, cât mai multe dintre verigile şi elementele succesiunii. Sau alege o zi (o dată incărcată) prin care s-ar putea descrie cel mai bine sensul unei/unor vieţi. Face cronologia unui război sau a unui masacru "din locul de unde toate pot fi privite din afara lor" ori, dimpotrivă, montând intr-un puzzle mărturii ale participanţilor rămaşi in viaţă. Recunoaşte că ii e greu să păstreze firul poveştii (fiindcă aceasta, pentru a fi inţeleasă, pretinde urmărirea intregii ramificaţii), şi atunci se plasează in timpuri diferite, intr-o simultaneitate care poate fi a Povestitorului, dar nu e niciodată a Istoriei inseşi.
Aceasta din urmă avansează inexorabil şi inghite an după an fără să ţină cont de milioanele de istorii individuale şi familiale care, in chip organic, ar trebui s-o compună. Este făcută de câţiva (personaje cu o putere enormă de decizie, la un moment dat) şi impusă tuturor celorlalţi, automat distribuiţi in câteva roluri ale dramei: colaboraţionistul benevol şi rezistentul subversiv, călăul şi victima, trădătorul şi luptătorul pentru cauza dreaptă. Când Istoria lasă oamenii să respire puţin, intr-un interval mai democratic, Cartea şoaptelor inserează pagini pline de zgomotul şi forfota comunităţii armeneşti. In Constanţa României interbelice, negustorimea e năvodul cu fire subţiri care leagă oraşul ars de soare, "să nu se risipească". Insă urbea şi locuitorii ei au o libertate ce pare, ea, pestriţă şi risipitoare. Armenii "sfioşi la cheltuit", dexteri la comerţ, stăpânesc peste o sumedenie de magazine şi dughene, ale căror firme exotice (La Cavalerul Şic, La Eftinătate, La Ceylon, La Planeta Jupiter) vor fi enumerate, in anii cenuşiului proletar, cu amărăciunea pierderii intregii liste.
In afara acestui interval paşnic, in care libertatea multiplică şi apără diferenţele, se cade inevitabil in logica genocidului repetabil şi a dictaturii pe termen lung. Şoaptele reapar in cursul războiului rece, in cavoul familiei Seferian, in care se strâng, intr-un ritual al rezistenţei cotidiene, bătrânii armeni din copilăria autorului. Accentul biografic saturează majoritatea capitolelor. Fiecare are o dramă in trecutul familiei şi o poveste de spus. Toţi vorbesc in şoaptă: nu numai despre ceea ce se intâmplă in lagărul socialist, in Uniunea Sovietică şi in România, in oraşul şi pe strada lor, dar şi despre ceea s-a intâmplat (cu ei şi cu rudele lor) in episoadele exterminatoare lăsate in urmă (vezi fotografia nr. 3). Colocviile de taină se ţin intr-un loc cum nu se poate mai nimerit. Cavoul familiei Seferian este imaginea la scară a mormântului uriaş oferit armenilor de Istoria "modernă". Câteva cifre, expuse după ce se trece de jumătatea romanului, ne dau o idee despre dimensiunile tragediei colective. Genocidul din 1915, prefigurat in 1895 şi continuat, sub diverse forme, până in 1922, are următoarea statistică funebră: "- Din cei un milion opt sute cincizeci de mii de armeni care locuiau in Imperiul Otoman, spuse pastorul Johannes Lepsius, cam un milion patru sute de mii au fost deportaţi. (...) Din cei aproape un milion şi jumătate de armeni deportaţi, doar zece la sută au ajuns la Deir-ez-Zor, punctul final al convoaielor. In august 1916, ei au fost expediaţi spre Mosul, dar aveau să moară in deşert, inghiţiţi de nisip sau inghesuiţi in grote in care, laolaltă, morţi şi muribunzi, li s-a dat foc" (pp. 320-321).
Suntem inaintea capitolului opt, cel mai puternic, literar vorbind, şi cel mai impresionant din Cartea şoaptelor. Dacă in secvenţele de microistorie individuală şi comunitară Varujan Vosganian e interesat mai mult de culoarea locală, de aromele păstrate in memoria olfactiv-afectivă, in cercurile genocidului evocarea nostalgică lasă loc unui prezent teribil. E timpul unui reportaj minuţios din infern. Paginile de pace tranzacţională şi rememorare conversaţională au cam multă miere. Evocarea este incărcată de amănunte şi deplasată spre un registru de magie infantilă mai puţin realizat artistic. In schimb, toate firele care duc spre prezentul actualizabil al tragediei şi in special acest plan decupat şi focalizat (după ce a fost explicit contextualizat) aparţin unui romancier in toată puterea cuvântului. După ce a inventariat componentele istorice şi articulaţiile plus detaliile semnificative ale problemei armeneşti, după ce şi-a plimbat şi orientat cititorul prin epoci atât de diferite, oferindu-i totodată explicaţii politice şi economice, prozatorul ajunge la momentele ilustrării ficţionale. Paginile sunt memorabile, prin forţa descrierii şi reprezentării intâmplărilor, intr-un mod aşa-zicând obiectiv, "rece", fără lacrimi care să inceţoşeze privirea. Câteva fragmente: "Acest Yusuf nu a fost altceva decât un nume de imprumut şi există in Cartea şoaptelor doar pentru că, deşi nu făcea parte din alcătuirea Cărţii, este totuşi cheia care deschide uşa odăii celei mai plânse din veacul de margine, cu pereţii goi, zgâriaţi cu unghia, cu duşumelele desfăcute şi cu pământul ridicat muşuroi, neaşezat cum trebuie, aşa cum se intâmplă cu mormintele făcute in grabă" (p. 332); "Işi legară fâşiile de aşternuturi in jurul picioarelor, altfel tălpile goale s-ar fi lipit de pământ şi oamenii n-ar mai fi avut putere să şi le smulgă din noroi. Sub ploaia măruntă care topea orice contur, noul drum dură aproape o săptămână. Nu se puteau număra morţii, căci, pe acest drum ceţos unde nimeni nu vedea decât aburii albăstrui ai propriei respiraţii, celor care cădeau, carnea, inmuiată de ploaie, le era la fel de moale şi de lipicioasă ca lutul argilos. Erau călcaţi in picioare de către cei din spate şi carnea lor era amestecată, ca intr-un aluat negru, şi acoperită de noroiul drumurilor. (...) Bărbaţii, atâţia câţi rămăseseră, se organizaseră in două grupuri. Unii se ocupau de căratul morţilor in afara taberei şi de săpatul gropilor comune. Morţii erau mai greu de cărat in al treilea cerc căci, uscaţi ca pământul afânat şi cu oasele uşoare de frig, trăgeau apă şi se umflau, iar venele muiate de apă se spărgeau, inroşindu-se ca o carne crudă. Umflaţi şi greu de indoit, ocupau mai mult loc şi gropile, pe lângă că pământul era lipicios, trebuiau făcute mai largi" (p. 339); "Convoiul lor era format mai curând din nişte mogâldeţe. Păreau uşoare in bătaia vântului, un stol de păsări căzătoare (sic!), nu o inşiruire de oameni. Fotografiile făcute de călătorii străini care au reuşit să se apropie de convoaie ori să-i fotografieze, in urmă, pe cei rămaşi neputincioşi la marginea drumului, aşteptându-şi moartea, ne infăţişează, pe drumul spre Deir-ez-Zor, mai ales copii. Drumul spre al şaptelea cerc a fost un fel de cruciadă a copiilor. Având aceeaşi soartă ca a tuturor cruciadelor neinarmate. Copiii din acele fotografii sunt scheletici, cu trunchiul impuţinat, cu burta suptă, cu coastele zvâcnind ca nişte arcuri de oţel peste scobitura pântecului, cu mâinile şi picioarele subţiate ca nişte crengi, cu capetele disproporţionat de mari, ca şi găvanele ochilor, in care bulbii ies din orbite sau se adâncesc in fundul capului. Copiii privesc fără nici o expresie pe chip alta decât rătăcirea minţii, privesc ca de pe un alt tărâm, nu intind mâinile, nu cer nimic" (p. 362); "Nu este adevărat insă că oamenii nu plângeau. Numai că plângeau altfel. Cei care mai aveau puterea de a sta aşezaţi se legănau, ceilalţi plângeau cu ochii larg deschişi către cer. Dar plânsul era un fel de geamăt neintrerupt, cu voce joasă, care, repetat de mii de piepturi, se auzea ca un ison. Plânsul nu era o dâră pe obraz, ci un sunet. Cum isonul acesta ajunsese, curgând fără sfârşit şi acordându-se cu lumea inconjurătoare, să sune precum vuietul vântului printre dune ori curgerea apelor Eufratului, plânsul nu osteni nici o clipă, până când ultimele convoaie din Deir-ez-Zor fură duse spre platourile pe care deportaţii erau ucişi. (...) Mulţi adormeau plângând in felul acesta, alţii mureau plângând şi plânsul mai vibra in pieptul incremenit, ca intr-un tub de orgă" (p. 366).
Iată, utilizată cu artă, una dintre procedurile romancierului. Detalierea epică e dublată de vizualizarea cifrelor seci oferite inainte, documentar, de pastorul Johannes Lepsius. Se observă cum elementul biografic este atenuat, pentru ca un accent nou - şi anume cel vechi, biblic - să invăluie ca un halou corpurile şi dezagregarea lor. Pornind din mai multe direcţii de cercetare şi analiză către acest subiect teribil al genocidului armenilor, Varujan Vosganian a inţeles că subiectul circumscris istoric este un subcapitol dintr-o temă vastă, inepuizabilă, infricoşătoare prin periodicele ei aplicaţii. Suferinţe armeneşti şi omeneşti, reproiectate la ambele nivele, receptate ca atare pe amândouă dimensiunile.
Indiferent de terminaţia numelui autorului şi a primilor săi cititori, Cartea şoaptelor e un roman foarte bun, dens, dar şi alert, ingenios compoziţional şi excelent scris - lucruri cu care, in fine, publicul larg şi critica de intâmpinare vor cădea de acord.
*) Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor, roman, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 528 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 23.10.2009

 
Cuvinte cheie:
Cartea şoaptelor
, Varujan Vosganian
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Abonează-te la Închide