Ziarul de Duminică

CRONICA LITERARA/ „Antielevul” Adrian Marino

CRONICA LITERARA/ „Antielevul” Adrian Marino
12.05.2010, 15:45 288

Rareori lectură mai trudnică decât această autobiografieintelectuală a lui Adrian Marino, cu sute şi sute de pagini formatmare, literă mică, pline ochi (la propriu şi la figurat) de semneleunei existenţe bine individualizate. Am avut, la un moment dat,sentimentul că Viaţa unui om singur* nu se va mai terminaniciodată; că, oricit aş avansa şi oricite secvenţe şicapitole aş lăsa in urmă, ele se vor continua prin altele, şi totastfel, intr-un lanţ infinit.

Autorul-personaj revine, cu o perseverenţă neobişnuită şi omonotonie a-literară, la o problematică preocupantă, la teme,pentru el, centrale şi idei-forţă ce susţin (in diferitele contextesocio-istorice) un anumit discurs. Dar modul in care Adrian Marinopune in scena propriilor pagini şi rulează autobiografic acesteidei e complet nespectaculos, lipsit de relief, aproape tern. Iatăde ce lectura a fost, in acelaşi timp, anevoioasă şi foartenecesară, dificultuoasă şi extrem de instructivă, dezamăgitoare incâteva planuri şi revelatoare in altele. O impresie completdiferită de cea pe care mi-o lăsaseră fragmentele apărute iniţialin presă, selectate şi montate astfel incât să scandalizezepromoţional. Pe baza acelor ieftine explozibile, eram pe punctul dea nu mai citi cartea care le conţinea. Aş fi făcut o mare greşeală,fiindcă, dincolo de orice personalizare şi de subiectivităţileinerente, autobiografia lui Adrian Marino este o carte - spun acum- ieşită din comun.

O să revin asupra ei cu o cronică analitică, de proporţiile şiaplicaţia unui studiu. Fiindcă merită. Deocamdată imi propun doarpunctarea critică a problemelor importante (dacă nu majore) pe carele angajează şi a modului specific in care autorul,identificându-le, le asimilează in parcursul biografic, reparcursmemorialistic. O voi face, pe alocuri, in stilul sec,neliteraturizat, al lui Marino insuşi, fără neglijenţele luistilistice şi gramaticale, dar cu aceeaşi preocupare pentrufondul unei probleme, nu pentru forma exprimării ei.

O primă observaţie de cronicar literar, de bună seamăimpresionist şi fragmentar, actualist şiliteraturocentric (recunoaşteţi imediat obiecţiile recurenteale autorului de Sinteze). Cartea sa incepe destul de greoi, dupăcare creşte constant, căpătind nu doar volum de informaţie, ci şiunul de semnificaţie; devine remarcabilă şi, pe anumite secvenţe,excepţională in capitolele mediane; după care, incepând cu aloptsprezecelea (După 1989) cade intr-o redundanţă fără mizăşi intr-o rigidizare intelectuală distonând cu deschiderilebiografice. Spre final, lucrurile se echilibrează oarecum, prinsistematizările ce prevalează asupra retrospecţiilor; dar dacă vomprivi indeaproape aceste sistematizări, vom vedea că ele grupeazăun set limitat de formule (ideologie, paşoptism,raţionalism) utilizate cu largheţe, insă intr-o ingustime devederi deloc paşoptistă.

Există la Adrian Marino, şi se manifestă pe toată intindereaacestei Vieţi, o incongruenţă intre temperament şi voinţa dea-l converti şi disciplina. Un alt conflict, vizibil, este intrememoria afectivă, foarte puternică, şi luciditatea (auto)analiticăpe care un intelectual de vârf o apără şi o asumă. Din aceastăluptă interioară, proiectată pe suprafaţa paginilor in episoadesemnificative, iese şi caracteristica frapantă a cărţii de faţă. Eae autobiografică, nu memorialistică. Reţine ce a vrut să facă şi cea făcut, de-a lungul vieţii, un autor de cărţi; iar picanteriile,când mai apar, se plasează pe un plan insignifiant de importanţă.Ceea ce in fragmentele de avanpremieră din "Evenimentul zilei"părea colorat şi definitoriu pentru Viaţa unui om singur,anume caracterizarea deloc flatantă a unor confraţi, este in carteapropriu-zisă mărunt şi aproape şters. Singurul aspect mai importantpe care-l putem scoate, critic, de aici este că Adrian Marinogândeşte şi vrea să scrie ca un critic de idei literare, apoi ca uncritic de idei, finalmente ca un ideolog neopaşoptist; dar acelaşiMarino suferă pentru "insuccese" şi se inflamează pentru"nerecunoaşterea" meritelor sale exact ca un artist. Antiliterar şichiar aliterar in cărţile şi studiile pe care le scrie, el este pedeplin scriitor (şi incă: scriitor român tipic) in comportament. Epreocupat la modul indecent de receptarea operelor sale; trimitecărţi cu dedicaţie şi este enervat când acestea nu sunt recenzate;are repulsie faţă de cronicarii literari, inainte şi după 1989, darvrea intâmpinări in publicaţiile culturale şi suferă când nu lepoate inregistra; cultivă, in chip evident, reciprocităţilecritice, uneori in forme de o candoare dezarmantă (de ce eu săscriu de trei ori despre Dan Pavel şi el niciodată despre mine? seintreabă Marino, şi n-a ezitat să-l intrebe nici pe Dan Pavel);scrie cărţi intregi despre Eliade, Etiemble, pentru ca, intr-un altcontext, să se indepărteze pină la indiferenţă de vechilesubiecte.

De abia de aici lucrurile devin interesante, trecând dincolo deo psihologie scriitoricească des intâlnită şi traversând, cu o"nebunie" numai a lui Marino, intreaga lui viaţă. Şi Viaţa…In profunzime privind vârstele şi situaţiile lor, epocile şimomentele care le compun, vedem un intelectual care se formeazăprin ruptură şi se consolidează prin distanţare. Părinţii, primiiprofesori, "mentorul" Călinescu, ulterior Roland Barthes şi altefiguri culturale importante ies, pe rând şi uneori violent, dinschema de articulare a lui Adrian Marino. Despărţirile puteau fiteribile, devastatoare, dacă autorul nostru n-ar fi avut, de la buninceput, conştiinţa propriei diferenţe, iniţial nesubliniată, apoimarcată cu mari satisfacţii. Nimeni n-a fost, de fapt, Profesorullui Adrian Marino, fiindcă acesta a fost - a vrut să fie -"antielevul" prin excelenţă. O asemenea atitudine consecventă,transformată in vocaţie şi intrată in reflexe, impune respect. E olibertate a reflecţiei şi a expresiei, a ideilor (literare sau nu),ca şi a erorilor pe care Marino le face din plin, dar intr-un acorddeplin cu principiul diferenţierii. Responsabil de ce face şi de cenu face, de ce a realizat şi de ce nu a realizat, este inexclusivitate el.

Prin urmare, dacă unda de atracţie a modelelor e slabă,presiunea ingrozitoare a epocii trecute nu funcţionează, aici, caalibi. După ani de inchisoare şi de domiciliu obligatoriu, AdrianMarino nu face o memorialistică a detenţiei, nu vrea să scrie, cumspune el, "cu pumnul in rană". Inchisoarea contează, dar nu sedovedeşte decisivă. Grav e faptul că ea i-a intrerupt procesul deacumulare a cunoştinţelor! Domiciliul obiligatoriu la Lăteşti(evocat şi de Paul Goma) e important pentru fostul deţinut politicprin aceea că s-a putut izola intr-o casă de chirpici, citind cuaviditate cărţi trimise de o soţie devotată… Ulterior, la cenzuraşi inchiderea regimului ceauşist, autorul nostru ripostează nucivic, ci cultural. Işi scrie şi işi publică operele, letraduce in limbi străine, călătoreşte in Occident nu pentru acompensa prin satisfacţii turistic-consumeristice cenuşiul dinţară, ci pentru a vizita muzee şi, mai ales, a se documenta inbiblioteci. Raportat la memorialiştii recenţi, infrânţi de epocasocialismului de stat şi demistificând-o in opera vieţii lor, careeste insăşi - şi numai - cea memorialistică (două exemple luminoaseşi memorabile: Florin Constantin Pavlovici, Adrian Oprescu), AdrianMarino este evident altceva. Un intelectual pe care "Epocade Aur" nu-l inghite şi nu-l expulzează, ca autor, in epocaurmătoare.

Am vorbit despre o incongruenţă temperamental-volitivă. Săpunctez acum şi enormul oximoron ilustrat de Marino. Acestindividualist indărătnic şi intelectual neangajat, in nici un fel"prins", după scurtul episod de asistent al lui G. Călinescu,intr-o slujbă care să-i condiţioneze programul, acest specialist alrupturii, diferenţierii şi individualizării, a scris o viaţăintreagă pentru o cultură română văzută in organicitatea şievoluţia ei. Şi, mai mult decit atit, pentru o cultură naţionalăaflată in dialog real cu cea occidentală. Dincolo de faptul,simptomatic, că Marino ii dispreţuieşte in egală măsură peautohtoniştii izolaţionişti şi pe imitatorii servili ai ultimeimode occidentale, este realmente extraordinară această clarificatăconştiinţă a datoriei in Viaţa unui om singur. Personajul esingur, sau aşa se simte, sau aşa ar vrea să fie, pentru ca autorulsă poată lucra in proiecte durabile, de un altruism şi unsacrificiu de sine ce nu mai trebuie subliniate. Rebelul,iconoclastul, disidentul faţă de călinescianism va impărtăşi, cumodelul rapid repudiat, o vocaţie a sintezei şi o aspiraţie spremonumentalitate. El vrea să recupleze (şi are notabile reuşite inacest sens) tradiţia şi modernitatea postpaşoptistă a culturiinoastre eminamente "arhaice", "orale", "rurale" la sfera de valorişi repere a acelei Europe in care crede. Toate cărţile lui dedinainte de '89 vor să spargă blocada, să străpungă Cortinade Fier, să importe repere occidentale, exportându-le pe celeautohtone. Din această perspectivă, acuzaţiile că Adrian Marino acălătorit in timpul comunismului, in timp ce alţii nu, mi separ extrem de meschine. Indiferent dacă el a avut sau nu o formă deinţelegere cu omnipotenta Securitate, nu pot să nu fiu de parteaacestui cărturar care a stat, anterior, ani intregi ininchisoare şi in domiciliu obligatoriu; şi care, mai apoi, acălătorit nu pentru satisfacţii imediate, dar pentru umplerea unuiraft de bibliotecă naţională.

Păcat că in anii postrevoluţionari acelaşi Marino, teoreticianşi practician al deschiderilor culturale, ideolog al liberalismuluicritic, ii priveşte ulcerat şi ii califică abuziv pe alţiintelectuali, cu viziuni, filozofii şi soluţii diferite. Cutare e"comunist", cutare e "legionar". "Şcoala Noica" ar fi "o pepinierăde neolegionari potenţiali"! Se intâmplă să am aceeaşi repulsiefaţă de legionarismul vechi şi cel nou, faţă de codreniştii"idealişti" şi de simiştii "care au intinat..."; dar caracterizarealui Marino este efectiv aberantă.

Poate, pornind şi de la acest contraexemplu oferit de autorulnostru, se va inţelege odată şi-odată că o gândire liberală (şi,mai larg, democratică) inseamnă nu numai eu, ci şi "restullumii"; adevărurile mele, dar şi ale tale, ale lui, ale lor; nudoar diferenţierea personală (singulară, nu şi unică), ci şidreptul altora la propria diferenţă.

Ca să intru in inconfundabilul stil Marino. Bună, rea, aceasta-igândirea mea.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO