CRONICA LITERARA / Caii, din păcate, nu citesc

10 iun 2009 Autor: Andrei Terian

Horea Poenar nu-i doar un mare teoretician, ci şi un mare ghinionist. In anul care s-a scurs de la apariţia cărţii sale, teoreticianul clujean n-a reuşit să bifeze decât o nominalizare la Premiile revistei „Observator cultural" (şi, probabil, Premiul filialei Cluj a USR-ului); in rest, n-am reuşit să găsesc nici o recenzie, cât de mică, a „Semnului celor patru" * in toată presa noastră culturală.

 
Ce-i drept, s-ar putea ca acest low profile să fie o capcană pe care ne-a intins-o autorul; ori, cel puţin, o strategie de piaţă menită să scoată profit maxim abia in deceniile viitoare. Mai ales că, inaintea altora, Horea Poenar se caracterizează el insuşi pe ultima pagină a cărţii sale, cu o extremă modestie, prin intermediul unui citat din Malcolm Lowry: „Cine ar fi crezut că un oarecare om neştiut de oameni, stând in centrul lumii, gândindu-şi insinguratele-i gânduri nenorocite, făurea oamenilor soarta, că in chiar momentul in care gândea, totul era ca şi cum, in culise, s-ar fi tras unele sfori şi continente intregi ar fi explodat printre flăcări şi urgia s-ar apropia." De unde şi gândul neliniştitor care mă-ncearcă: dacă, uzând de puterile sale de Dr. Manhattan, Horea Poenar a fost acela care a impus tăcerea cronicarilor? Sau dacă mă dirijează chiar pe mine din culise in momentul când scriu aceste rânduri?
Si totuşi, eu zic ca până una-alta să mergem pe varianta ghinionului. Dar, in acest caz, care să fie motivul ignorării cărţii? Cea mai probabilă explicaţie a fenomenului ne-o sugerează chiar Horea Poenar, care avertizează de la bun inceput că „organizarea unei teorii nu mai poate urma criteriile moderniste s?, n.m.t ale vizibilităţii şi logicii" (p. 10). Cu alte cuvinte, autorul clujean vrea să ne ofere o teorie invizibilă şi ilogică. Şi nu s-ar putea spune că nu reuşeşte. Chiar dacă nu pe de-a-ntregul. Căci, oricât ar fi de postmodern, chiar şi teoreticianul nostru mai cade din când in când in păcatul „modernist" al vizibilităţii şi al logicii; deşi nu neapărat şi in acela al originalităţii. De ce „semnul celor patru"? Pe scurt spus, pentru că, in opinia lui Horea Poenar, opera de artă rezultă din intersecţia a patru „orizonturi". Trei dintre acestea (orizontul interpretului, al operei şi al interpretării) ţin de hermeneutica secolului trecut şi ele se intâlnesc mai cu seamă in caracterizarea gadameriană a interpretării ca Horizontverschmelzung; cel de-al patrulea – situat „nici in discurs, nici in afara lui", deci discutabil ca „orizont" – e „himenul", in accepţiunea pe care Derrida o atribuie termenului in Diseminarea (aici eu zic că s-ar fi potrivit la fel de mai bine „timpanul", pe care filosoful francez il tratează in intro-ul volumului Marges – de la philosophie; dar himenul sună mult mai „teoretic", n’est-ce pas?). Oricum, chiar şi această simplă enumerare a referinţelor suscită o obiecţie elementară: Horea Poenar nu pare să-şi dea seama că hermeneutica şi deconstructivismul, ca doctrine exponenţiale pentru ceea ce Paul Ricaur numea „restaurarea sensului", respectiv „şcoala suspiciunii", sunt incompatibile prin chiar premisele lor. Şi, intr-un plan mai larg, că, pentru a rezolva o problemă de teorie literară, nu e nevoie să aglomerezi cât mai multe concepte din cât mai multe şcoli de gândire, ci mai degrabă să alegi discursul, doctrina şi conceptele cele mai utile, pe care să le optimizezi in vederea atingerii scopului urmărit.
Altele sunt procedurile lui Horea Poenar, care, de obicei, se mulţumeşte să practice o bolboroseală gongorică şi să vitupereze ameninţător la adresa metodelor critice „tradiţionale". Care ar fi acestea? Păi, cam toate: impresionismul, pozitivismul, psihanaliza, structuralismul, tematismul, psihoistoria (?), critica genetică ş.a. Cu ce ar fi păcătuit ele? Când e să ofere o explicaţie, Horea Poenar fie scoate la bătaie fraza lui preferată („toate dau greş şi nu e aici locul şi momentul unei demonstraţii" – p. 172), fie debitează enunţuri de un comic (in?)voluntar: „Metodele critice bazate pe concepţia textului inchis văd punctul ca punct; orizonturile acestor interpretări sunt inchise." (p. 317) Există, e drept, şi excepţii. De pildă, la p. 208, Horea Poenar demarează un „exerciţiu de analiză concretă", constând intr-o radiografie a romanului românesc (a intreguluiroman românesc!), pe care o sistează după doar trei pagini, ba incă şi cu teama de „a nu mai lungi această analiză". Ce rămâne in urma sa? Că nu rezistă multe romane, asta nu-i de mirare; se ştie doar cât de exigenţi sunt teoreticienii. Mai interesant e insă ce romane rămân şi cu ce argumente e justificată rezistenţa lor. Din interbelic se salvează doar două scrieri: „Craii de Curtea-Veche" şi „Patul lui Procust". Explicaţia? „Craii... descoperă şi mizează pe dimensiunea discursiv-stilistică a creaţiei romaneşti, pe când Patul lui Procust inţelege şi accentuează dimensiunea compoziţională (cele două dimensiuni nu există, fireşte, una fără cealaltă srezon! – n.m.t). Cele două dimensiuni nu sunt conştientizate (in calitatea lor de arme ale romanului, de teritoriu activ şi nu pasiv al acestuia) de romanele precedente. Orice folosire a lor inainte e pur intâmplătoare." Mai departe, din perioada postbelică rămân in primul rând Mircea Horia Simionescu (pentru „compoziţie"), Sorin Titel şi C. Toiu (pentru „stil"), dar mai ales Mircea Nedelciu (cu „Zmeura de câmpie", romanul care „leagă cel mai bine cele două dimensiuni" – stilul şi compoziţia, evident). Stil, compoziţie sau – in cel mai fericit caz – „stil şi compoziţie". Dar atunci de ce nu şi „modurile de expunere" sau „momentele subiectului"? Căci, in momentul când scapă din vedere vulvaritatea, „teoreticianul" care a şters pe jos cu toată critica „tradiţională" din secolul XX atinge un grad de vulgaritate a comentariului pe care chiar şi unii elevi de liceu au ajuns să-l privească de la distanţă.
Fireşte, aş putea fi suspectat că incerc să simplific aici in mod fraudulos complexitatea teoriei lui Horea Poenar. De aceea, o să las exemplele să vorbească de la sine. Să luăm, bunăoară, unul dintre conceptele centrale ale cărţii: acela de „experienţă estetică", despre care „Semnul celor patru" ne invaţă că trebuie privită „dintr-o perspectivă atentă, a fenomenalităţii fenomenului", că nu trebuie redusă la „experienţa ontologică", ci inţeleasă ca „proto-ontologică, tocmai prin spaţierea pe care o defineşte şi o calmează intre eu şi lume, intre obiect şi fundal, intre visible şi invisible", că, deşi este „distorsionată, modulată de determinări", ea rămâne totuşi o „matrice a prezenţei" şi poate fi astfel abordată printr-o „eidetică (fără concept), transcendentală şi, fireşte, constitutivă" (p. 35-36). E limpede, nu? Dacă nu, să incercăm pe cealaltă cale: „Imi amintesc un tablou al lui Veronese sfără indoială Nunta din Cana, c. 1562, aflat la Luvru – n.m.t in faţa căruia am stat câteva ore intr-o zi de mai; l-am privit de la distanţe diferite, m-am apropiat să miros consistenţa tuşei, să-mi oblig ochii să simtă durere, să se simtă incapabili in faţa formelor, să fie invadaţi de culoare. L-am privit aşezat, câţiva oameni treceau prin faţa mea, il obturau pentru moment, după care revenea. Am visat cu ochii deschişi. Am văzut trei păsări şi apoi alte câteva mai departe. Am văzut un cuţit ridicat şi mai multe globuri de piatră. Am văzut mâini intinse şi un decolteu adânc ce mi-a amintit de o actriţă pe care mi-am dat seama că o ador. Am văzut un arcuş cu care cântase vecinul meu de cameră in urmă cu mai multe săptămâni, am văzut chipul tău, m-a cuprins ameţeala şi am plâns. Un an mai târziu in faţa unei reproduceri pe care o priveam distrat am avut un şoc: am aruncat din mâini revista şi m-am simţit cuprins din toate părţile de neant, am crezut pentru o clipă in destin, m-am repezit la fereastră şi am privit in sus intuind că de acolo eram privit de cineva care imi jucase o festă. Şi toate acestea dintr-un motiv minor poate: in colţul din stânga sus al tabloului se ivise chipul unui căţel atent la ceea ce se intâmpla in faţa ochilor săi. Un căţel pe care in toate acele ore de contemplare atentă şi variată a originalului, nu-l văzusem! Deloc. Şi care acum işi aroga dreptul de a-mi sugera un adevăr terifiant: fusesem privit la felul cum el privea. Tabloul se jucase cu mine, mă menţinuse in rolul căţelului ce priveşte de la etaj. Dictasem prin contemplare o distanţă care nu exista de fapt. Eram şi sunt in realitate parte a tabloului. Privit şi conţinut, impărtăşind intersubiectiv şi in acelaşi timp inţelegând pentru prima dată ce şi cine sunt. Iată, poate, experienţa estetică şi dialogul pe care ea il implică! ss.m.t" (p. 176) Oare cum ar fi arătat teoria din „Semnul celor patru" dacă Horea Poenar ar fi văzut din prima căţelul? Sau dacă in locul căţelului ar fi văzut un pisoi? Ori, şi mai rău, un pui de prepeliţă?
Dar asta nu e tot. Triumful talentului se observă, la Horea Poenar, nu doar in teoretizări, ci şi in analize. E cazul lecturii lui Nichita Stănescu din capitolul „Cum se prăbuşeşte-n iarnă un cal", care se incheie cu următoarele concluzii: „Moment propice pentru a reveni la cai. Calul care a trecut prin grădină. Semnul potcoavei sale. Accidentul de suflet pe care l-a produs. Faptul-de-a-fi-cal. Faptul-de-a-fi-pentru-mine-cal. Doi cai: sfântul de cal şi calul din grădină. Trei cai: nechez. Sentinţa de a fi. Sentinţa de a fi cal. Câine mi-ai fost, şi cal, şi nevastă. Alergarea. Alergarea ca alergare, vederea ca vedere. Rana iubirii: absenţa himenului. Iubirea dincolo de eu, de euri: sfâşierea himenului e posesie, nu iubire, e dar, dar nu din prisos. Absenţa himenului dă prisos. Ce se dă, ce se ia? Totul e simplu, atât de simplu, incât devine de neinţeles." (p. 334)
Un critic american susţinea că un general care ar da ordinul de atac in versuri s-ar compromite in faţa ambelor comunităţi: şi in faţa propriilor soldaţi, derutaţi de comportamentul aberant al comandantului; şi in faţa poeţilor, care nu l-ar lua niciodată in serios. Nechezatul lui Horea Poenar ridică o problemă asemănătoare: din rândurile criticilor, autorul „Semnului celor patru" se exclude singur şi nesilit de nimeni prin discursul său sufocat de platitudini şi false ezoterisme.
Iar caii, din păcate, nu citesc.
 
*) Horea Poenar, Semnul celor patru. O teorie a interpretării, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, 376 p.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 12.06.2009

 
Cuvinte cheie:
Horea Poenar
, carte
, Premiile revistei „Observator cultural"
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Închide