CRONICA LITERARA/ Dragoste mare

Nu m-am grăbit să citesc IntrareaSoarelui*, al doilea roman al Ceciliei Ştefănescu. Imi ajunseseprimul, Legături bolnăvicioase, o pseudoproză rău construităşi incă mai rău scrisă. După o cronică luând ca titlu un cuvântedificator din carte ("intimităţuri"), in care comparam ambiţiileautoarei cu realizarea ei propriu-zisă, m-am trezit cam singurprintre criticii de intâmpinare, sofistici asupra meritelorromanului respectiv sau chiar crezând sincer in ele.

Şi fiindcă, zice-se, nimeni nu poate fi onest in lumea noastrăliterară, această izolată cronică negativă a fost luată, cusuperioară inţelegere a lucrurilor, drept un atac personal, unafront deliberat la adresa unei autoare pe care nu o cunosc decâtdin văzute. Când unui critic nu-i place o carte şi spune deschisacest lucru, el trebuie suspectat ca având mobiluri ascunse, vechiresentimente, diverse interese colaterale. Acest tip de"explicaţii" pansează orgoliul rănit al scriitorului analizat şimută accentul de pe formidabila lui carte, pe incredibilarea-voinţă a receptorului. Abia atunci când (şi dacă) lăudăm ocarte, ne arătăm buna-credinţă şi ne dovedim profesionalismul,degrevându-l pe autor de suspiciunile lui. Ştiam eu că am scris ocarte nemaipomenită; n-aţi văzut cronica lui X din revista Y? Dacăn-aţi văzut-o incă, nu-i nimic, vă dau eu un link...

Nu m-am grăbit deci să parcurg noul roman al CecilieiŞtefănescu. La ce bun? Majoritatea cronicarilor tineri (de laAdriana Stan la Bianca Burţa-Cernat şi de la Mihai Iovănel la PaulCernat) işi exersaseră deja spiritul critic asupra noii ficţiuni,subliniindu-i apăsat carenţele, făcând liste de improprietăţi şiinadecvări rizibile, deconstruind sarcastic scenă după scenă. Sămai infig şi eu cuţitoiul in rana sângerândă a bietei autoare? Săreintru in rolul de serial killer, de data acesta ajutat, nucontrazis, de colegii de breaslă?

Dar până la urmă am căutat romanul, contrariat fiind delaudele pe care un lector atât de rău ca Ştefan Agopian ile-a adus intr-o recenzie. Nu ştiu de ce, am făcut şi un pariu cusurprinzătorul exeget, mizând pe verdictele categorice alecolegilor mei şi lăsându-mi totuşi deschisă portiţa lecturiidirecte. Pariul a fost aşa: dacă imi place "Intrarea Soarelui",scriu in clar acest lucru şi dau o sticlă de vin. Dacă, in schimb,nu-mi place, rămân criticul opac la farmecul prozei CecilieiŞtefănescu şi primesc, in compensaţie, sticla.

Bucuros in avans, am deschis romanul şi am luat-o incet, de lastânga la dreapta, pe Intrarea Soarelui. E strada pe care se aflăcasa neobişnuitului erou al unei ficţiuni la fel de neobişnuite.Micuţul Sal, aflat la vârsta tatonării pubertăţii, atinge hipnoticlucrurile din jur, are deseori stări de greaţă şi momente in carepierde contactul cu realitatea: căzând la pământ, leşinând,bolborosind in transă, ieşind brusc din prezentul linear alcopilăriei lui. Tovarăşii de joacă (Harry, Toma, Johnny, Max), caşi părinţii lui Sal, ştiu deja că e un băiat mai "special". Totceea ce spune el şi apare altora drept ciudat, straniu,inexplicabil in planul comunicării uzuale se decupează şi seextrage din prezentul dat, pentru a se confirma mai târziu, făcândcorp comun cu intâmplări şi episoade ulterioare. Sal e un vizionar,iar viziunile lui, ce urmează să se adeverească atunci cândmajoritatea celor din jur vor fi uitat despre ce a fost vorba, iiperturbă existenţa obişnuită, dislocând planul de stabilitatecotidiană şi introducând, pe neaşteptate, secvenţe şi scenefrisonante.

Provocarea reală a autoarei stă mai puţin in natura specială apersonajului său şi mai mult in modul de a o accesa şi intermediaprozastic. Nu numai că romanul avansează pe mai multe planurideodată şi derutează, până la un punct, prin rupturile in ordinearealistă şi glisajele temporale; dar naraţia insăşi esteinteriorizată, tulbure, nefiltrată. Altfel spus, cititorul nupercepe stranietatea lui Sal şi a istoriei lui de dragoste cu Emidin unghiul unui narator impersonal şi omniscient, prin care s-arfi delimitat mai clar componenta realistă de fluxul fantasmatic.Marcajele realului ficţional, nivelul zero de la care putem măsuradeviaţia şi inregistra oscilaţiile, se pierd in curbura interioarăa minţii de băiat-bărbat, copil vizionar şi matur semiratat,personaj predestinat in propria poveste de dragoste.

Pe tiparul iubirii imposibile dintre Tristan şi Isolda,aceasta nouă, ascunsă de cei din jur, este condiţionată aproapeembrionar, intr-o incasabilă structură gemelară. Finalulcapitolului Intrarea Soarelui, pe care Paul Cernat l-aconsiderat "lamentabil", e departe de a fi aşa: "Aproape căadormise, pleoapele i se legaseră, genele i se innodaseră,lacrimile pe dinăuntru formaseră un lac pe marginea căruia rămăsesevisător, privind lianele care se mişcau incet, bolborosind, când laorizont s-a iţit prima arătare. Era ceva ce putea recunoaşte, deşiil vedea acum pentru prima dată, o linie arcuită, continuă,imobilă, o formă care-l atrăgea mai mult decât toate inchipuirilede până acum. (...) Pe măsură ce se străduia să-şi umfle pernelescofâlcite din piept cu oxigen, o vedea mai bine, era asemenea lui,sufocată de prezenţa lui, doar că nu mai apucase să reziste,scăpase din mâinile lui incă neformate şirurile infinite de numereşi acum ii zăcea la picioare, neinsufleţită" (p. 149).

Cu excepţia unor cuvinte inabil alese, cum e in fragmentul demai sus "s-a iţit", şi a unor fragmente redactate in vechea manierăa Legăturilor bolnăvicioase - şi focalizate acum acuzator decritici care au lăudat romanul precedent (!) -, romanul eremarcabil, in toate capitolele lui, in regimul obsesional, diurnsau nocturn, al acestei relaţii care nu-şi lasă nici cuplul depersonaje, nici cititorii să respire. Majoritatea scenelor cu Salcel iluminat şi Emi cea băieţoasă, la vârsta pubertăţii constrânseşi la cea a maturităţii decomprimate, ii ies excelentautoarei.

Modul ei de a scrie şi stilul in care o face sunt servite, inIntrarea Soarelui, de alunecările şi interferările deplanuri, ca şi de revenirea la un anumit episod traumatic, văzut,revăzut, trăit, retrăit, interpretat, reinterpretat din perspectiveşi din momente diferite. Dar in pofida reluărilor cu incetinitorul,din unghiurile unor camere de luat vederi care ar putea să ne ofererealitatea nudă, aceasta din urmă continuă să fie inceţoşată. Scenaviolării Emiliei de către "cuceritorul Harry", tovarăşul de joacăal lui Sal (care bate cu pumnii, de afară, in uşa apartamentului debloc), rămâne nefixată, neprecizată, spectrală. Şi tot maiterifiantă.

Prin comparaţie, viziunile neobişnuitului băiat par aproapeliniştitoare. Sal se vede peste douăzeci de ani şi ii atrageatenţia micii sale prietene asupra cuplului trist ce se plimbă pealeile aceluiaşi parc. Sunt tot ei, la vârsta maturităţii "libere",după ce s-au reintâlnit din intâmplare şi au devenit amanţi, intr-oechilibristică adulterină. Pe o altă pagină, intâmplările secomplică la puterea a doua, trecându-se de la paralele laincrucişări temporale. In spitalul unde ajunge in urma unuiaccident autoprovocat, Sal-copil o intâlneşte (fără a o recunoaşte)pe marea lui dragoste, internată in urma unei incercări desinucidere. Femeia inaltă, cu păr negru şi ondulat, ii vorbeşte caunei vechi şi dragi cunoştinţe, anulând graniţa dintre planulrealist şi cel oniric-fantasmatic, dar păstrând-o pe cea dintreprezentul ei adult (din viitorul propriei feminităţi) şi prezentullui prepuberal (din trecutul lui Sal)...

Toate aceste rupturi şi suprapuneri, derapaje controlate şimixaje ar fi ieşit destul de rău dacă autoarea n-ar fi avut forţaindiscutabilă de a lucra cu ele nu mecanic-enigmistic, ciobsesiv-compulsiv. Ambiguitatea este o rezultantă a romanului, nuun defect de fabricaţie, şi Cecilia Ştefănescu e capabilă s-ointreţină şi s-o tensioneze. Ca şi descripţia, niciodatălămuritoare in Intrarea Soarelui, naraţia se face tărăgănatşi eliptic, cu gândul, parcă, la alte sfere decât cea traversatămomentan. Acum este amprentat şi distorsionat deatunci, iar atunci poate veni din trecut sau,dimpotrivă, din viitor.

Finalul ("bun" chiar şi pentru hiperexigentul Mihai Iovănel)incheie memorabil un roman căruia puţin i-a lipsit să fie astfel inintegralitatea lui. In sordidul Hotel Banatul, tapisat cu mătaseroşie ca in Twin Peaks, vechile noastre personaje şistrăvechea poveste de dragoste funebră inundă camera: "A privit-ode pe partea lui de pat. Işi ţinea mâinile aduse pe lângă corp şii-a zărit degetul cu inel. Nu semăna deloc cu cealaltă şi asta ilcontraria. S-ar fi aşteptat să-l lovească imaginea identică, să-iapară cerată, cu pletele cănite şi cu buzele palide, cu unghiiledate cu lac roşu şi puţin crescute, lăsând un frumos semicercrozaliu la baza lor. Dar ea arăta ca şi inainte, avea părul ondulatzbârlit şi pomeţii proeminenţi şi ochii incercănaţi şi gurarotundă. Iar trupul ei de băieţoi se dezvelea acum şi mai puternic,cum stătea nemişcată. Le apropia doar inelul de pe deget, dar Sal apriceput că era prea puţin. S-a sculat şi, cu precauţie, a inceputsă-i dea hainele jos una câte una. Mai intâi bluza gri cu guleraşincheiată cu nasturi mărunţi, sidefaţi, apoi fusta plisată, deculoarea cerului senin, noaptea, ciorapii subţiri, sutienul dinbumbac şi chiloţii. A contemplat-o dezbrăcată, dar tot nu a fostmulţumit. S-a chinuit să-i indrepte părul, să-l pună in ordine. I-apipăit şi sânii, dar, in loc să intâlnească vârful aisbergului, adat peste o carne lăsată şi lipsită de viaţă. S-a infrigurat şi s-aintors spre camarazii lui, pentru a le cere ajutorul, darplecaseră. Se plictisiseră pesemne de toată mascarada, le eralehamite de atâtea prefăcătorii şi minciuni, nu-i mai suportau,doreau alţi prieteni, sinceri şi altruişti, buni şi blânzi, lipsiţide secrete, pe care să-i citeşti ca pe o carte deschisă. Voiau sănu adulmece in jurul lor mirosul dulceag al cadavrelor de femeiaflate in descompunere, să nu respire acelaşi aer in care ele seconservau, să nu fie obligaţi să le găzduiască hoiturile inaceleaşi imobile in care ei işi creşteau copiii şi-şi răsfăţaunevestele. Se hotărâseră brusc ca nimeni să nu mai vorbească despreSal şi Emi vreodată, să nu le mai rostească numele. Iar astfel vorvedea cum dispar." (pp. 360-361).

Bunule şi increzătorule cititor, nu te mai incredinţa cu ochiiinchişi cronicarilor literari, oricât de talentaţi şi de oneştis-ar fi dovedit ei. Verifică-i pe toţi şi pe fiecare in parte,parcurgând tu insuţi cărţile recenzate. Eu, uite, o dată m-amincrezut pe necititelea şi acum trebuie să plătesc preţul uneisticle de vin.

*) Cecilia Ştefănescu, Intrarea Soarelui, roman,Editura Polirom, Iaşi, 2008, 368 p.