Povestea raportului dintre "cele două culturi", cum le numea C. P. Snow, adică a competiţiei dintre stiintă si artă, e prea cunoscută pentru a o mai relua aici in amănunt. Dacă, de pildă, romanticii continuau să mai creadă in ascendenta imaginaţiei asupra cunoaşterii raţionale, secolul al XIX-lea pare să fi inclinat definitiv balanţa in favoarea ştiinţei. Incă de la Balzac a inceput să se impună prejudecata că, pentru a valora ceva, literatura ar trebui să devină o "ştiinţă" socială şi morală, una care să urmeze, la rândul ei, modelul stiintelor naturale.

In acest context, apropierea literaturii de filosofie a putut trece drept firească, dacă nu cumva obligatorie. Căci, neavând ariditatea ecuatiilor din fizică sau a clasificărilor din filosofie, filosofia părea să se recomande drept fata "umană" a stiintei - una ceva mai accesibilă, dar la fel de riguroasă. Si, prin aceasta, nu mai putin superioară artei. In fond, capitolul din Ultima noapte de dragoste... a lui Camil Petrescu, in care filosoful Ștefan Gheorghidiu ii explică literatei Ela cum devine treaba cu lumea si cu viata, ar putea fi citită si ca o parabolă a acestei fascinatii: filosofia e aceea care descoperă lucruri si drumuri noi, pe când literatura o ascultă si o urmează, supusă si tăcută...

Din păcate, un asemenea "complex Gheorghidiu" se perpetuează si in volumul lui Alexandru Budac Byron in retea*, unul dintre debuturile promitătoare ale anului trecut, care isi propune să realizeze "o cartare a corespondentelor dintre anumite reprezentări despre sufletul uman, in acceptiunea lui cognitivă, si viziunile pline de fantezie din romanele câtorva prozatori ai zilelor noastre". Reprezentările cognitive pe care autorul le are in vedere sunt mai ales acelea propuse de traditia americană a asa-zisei philosophy of mind; cât despre romancieri, acestia ar fi patru la număr: Thomas Pynchon, Mircea Cărtărescu, Adrian Otoiu si John Crowley.

"Complexul" amintit se observă incă din constructia volumului: cu exceptia câtorva interludii despre Pynchon, prima jumătate a cărtii constituie o prezentare a tezelor "filosofiei mintii", de la Wittgenstein până la Douglas H. Hofstadter si chiar mai departe. In acest pagini, contributia personală a autorului constă in a plasa oportun criticile unor filosofi mai "noi" la adresa unor filosofi mai "vechi". Abordarea propriu-zis literară incepe abia la p. 126, dar continuă să fie cenzurată de numeroase digresiuni teoretice si filosofice.

Cu toate acestea, Alexandru Budac lasă in suspensie ceea ce ar fi constituit poate principala provocare a volumului: cum ar trebui să descriem raporturile dintre filosofie si literatură? In această privintă, eseistul timisorean manifestă de-a lungul intregii cărti o atitudine ambiguă. Pe de o parte, el pretinde că s-a angajat in "studiul unei paradigme s...t de gândire capabilă să ignore frontierele traditionale dintre estetic si analitic, matematic si metaforic, filosofic si literar". Pe de altă parte, Alexandru Budac ne avertizează cât de dificilă e "mentinerea credibilă laolaltă a unor gânditori care urmăresc, chiar şi atunci când nu recunosc, adevărul şi a unor critici şi scriitori care privilegiază, mai presus de orice, retorica şi tropii".

Chestiunea mi se pare extrem de importantă. Dacă nu există vreo deosebire de substantă intre literatură si filosofie, asta inseamnă că nu are rost să căutăm asemenea frontiere nici printre operele propriu-zise si că, in principiu, Zdreantă ar fi o scriere la fel de "filosofică" precum Grevity's Rainbow al lui Thomas Pynchon. Dacă, insă, filosofia şi literatura continuă să rămână nişte discursuri paralele, atunci se pune problema ce ar avea de câştigat una de la cealaltă. Este o operă literară cu atât mai valoroasă cu cât ar fi mai "filosofică"?

In principiu, Alexandru Budac respinge o asemenea posibilitate, afirmând, in concluziile eseului său, că "Marcel Proust nu a intrat in canonul literar pentru că a preluat conceptiile lui Bergson privitoare la timp". In realitate, insă, stiinta si filosofia continuă să-si păstreze, in cartea de debut a universitarului timisorean, un vădit ascendent asupra literaturii. E adevărat că el nu apreciază literatura in măsura in care a fost inspirată de filosofie si nici măcar in măsura in care a fost confirmată de ea - ba chiar sustine că a ales spre analiză "autori a căror imaginatie scapă tocmai categoriilor cognitive pe care ei le cunosc atât de bine, devenind astfel si mai provocatori". Dar aceasta nu schimbă radical datele problemei: căci, in paginile volumului Byron in retea, filosofia continuă să rămână un etalon pentru literatură - unul uneori de neatins, alteori deja depăsit, dar, in ambele cazuri, un punct de referintă indiscutabil (de pildă: "John Crowley nu face analiza stiintelor si filosofiei mintii, dar ne demonstrează, in schimb, cum un poet puternic stie să profite de ele si să găsească un loc pentru sufletul său").

"E tot filosofie...", una mai putin precisă, dar mai subtilă, mai nesigură pe ea, dar mai provocatoare - aceasta e conceptia despre literatură care se desprinde din cartea lui Alexandru Budac. Or, o asemenea conceptie mi se pare profund eronată. Şi uşor de combătut. In fond, Sofocle e valoros nu pentru că a anticipat ceea ce psihanaliza numeste "complexul lui Oedip", ci pentru că a spus despre existenta umană niste lucruri atât de consistente incât Sigmund Freud a ajuns să creadă că poate să intemeieze o nouă stiintă in baza lor.

N-as vrea să credeti, totusi, că Alexandru Budac e un reductionist pur si dur. Dimpotrivă: partea secundă a cărtii sale, care cuprinde câteva analize pătrunzătoare ale operelor romancierilor amintiti, pare să infirme ea insăsi parti-pris-urile filosofice asumate in prima jumătate. Aici, eseistul timisorean se dovedeste adeseori un interpret pătrunzător si atent, capabil să exploreze cotloanele literaturii si să vibreze la sugestiile ei. Probabil că cea mai substantială parte a volumului o constituie cartografierea minutioasă a conexiunilor dintre Cărtărescu si Pynchon, operatie care, din câte stiu, reprezintă o premieră in critica noastră literară. Păcat că, rătăcindu-se pe cărările mirajului filosofic, Alexandru Budac nu a văzut mai bine adevăratele provocări care ii stăteau in cale.

*) Alexandru Budac, Byron in retea sau Cum a rămas liberă canapeaua doctorului Freud, Editura Humanitas, Bucuresti, 2009, 264 p.