Ziarul de Duminică

CRONICA LITERARA / Herr Doktor

CRONICA LITERARA / Herr Doktor
26.08.2009, 15:50 68
Critica a remarcat cu uşurinţă şi exactitate componenta eseistică a romanelor lui Nicolae Breban. „Ingerul de gips"* nu face excepţie, cu toate că aici teoriile expuse de personaje au o pondere mai mică decât faptele şi gestica lor. Dar şi cel mai mărunt gest al doctorului Minda (masarea uşoară a tâmplelor, frecarea satisfăcută a mâinilor) are in această proză maximală o semnificaţie „colaterală", un cadru anterior sau ulterior schiţat, in care se aşează. Cadrul preponderent social şi tipologic din romanul realist tradiţional devine la Nicolae Breban o Schemă aproape pură.
 
 
Psihologia personajelor şi dinamica lor, recuperarea din frânturi a unor episoade biografice şi deschiderile către istoria imediat postbelică, portretizările pregnante („străveziul domn Gherman" sau Medoia, amicul din tinereţe al lui Minda) – toate acestea contează incă in spaţiul ficţional al romancierului „şaizecist". Insă cartea sa, pe cât de amplă, pe atât de bine centrată, işi trage substanţa din altceva: dintr-o idee-forţă, căreia i se subsumează, practic, toate elementele şi aspectele prozastice.
„Ingerul de gips" e romanul unei teme date, al unui subiect ce se insinuează in existenţa atât de metodic organizată a lui Minda. N-a făcut incă 40 de ani şi este deja conferenţiar universitar, internist cotat, unanim respectat; şi logodnic „oficial" al frumoasei şi distinsei Ludmila, cu care face o pereche ideală. Viaţa protagonistului se desfăşoară după ceas, porţionată in felii profesionale (facultate, clinică, studiu, lecturi de specialitate) şi agrementată cu secvenţe mondene. La douăzeci de ani de la inceputul urcuşului, de pe băncile facultăţii de medicină, eroul nostru este in primul rând eroul lor, al admiratorilor inmulţiţi progresiv, o figură de autoritate şi de prim-plan intr-un cerc social tot mai larg.
Semnificativ, dacă in romanul frescă personajul e şi un reflector al mediilor prin care trece, descrise minuţios de narator, in cazul de faţă un mediu aproape abstract, lipsit de consistenţă documentară, ne conduce către contemplarea şi inţelegerea protagonistului. Centrul de greutate epică se schimbă: mai intâi, de pe latura socio-istorică pe unghiul particular al unui ins; şi apoi, de pe exterioritatea manifestărior curente ale acestuia, pe nucleul dur, interior, al metamorfozei sale uimitoare.
Desigur, recitind in câteva rânduri romanul, ii cunoşteam deja desfăşurătorul şi finalul. Dar incă de la prima lectură a „Ingerului de gips", această transformare a lui Minda se lasă ghicită destul de rapid, anticipată, dacă nu in formele, in sensul ei. Pe cine uimeşte, atunci, „căderea" Doctorului? Nu pe lectorul atent, căruia autorul ii furnizează de la bun inceput elementele situaţiei şi codul inţelegerii ei. Din primele alineate ale capitolului intâi, in care Mia Fabian intră in cabinetul lui Minda, ne devine tot mai limpede că această apariţie nu va fi una episodică şi fără urmări. Femeiuşca grăsuţă şi vulgară, cu un râs strident, dar un timbru plăcut, cald-răguşit al vocii, ar putea fi o pacientă oarecare. Incomparabil mai importantă este deocamdată pentru Herr Doktor Ludmila Ogrin, logodnica splendidă, cu care urmează, in fine, să se căsătorească; şi mult mai apropiat ii este Laurenţiu Ceea, prietenul logoreic, cu poveştile şi confesiunile lui fluviale. Cu şi fără logodnică, alături sau departe de prietenul său cel mai bun, esenţială este pentru Minda activitatea lui profesională, munca tenace de luni, ani, decenii intregi pentru a-şi construi o carieră şi a deveni...
Ce anume? In auto-programarea atât de exactă a specialistului internist, cu morga lui tot mai evidentă şi cu autoritatea ce o sprijină, tot mai consolidată, s-a strecurat o variabilă nescontată. Dacă nu Mia Fabian, atunci altcineva sau altceva ar fi trebuit să apară in cadru pentru a o exprima. Schema romanelor lui Nicolae Breban, despre care am vorbit, nu inseamnă nicidecum schematismul acestora. Prozatorul de cursă lungă nu preia un tipar din literatura oficială a epocii pentru a-l reduplica, in mod previzibil, in paginile cărţilor sale. Ideea directoare, tema cu care aceasta ajunge să se confunde, generează şi structurează materia epică, organizând-o meticulos, pe măsură ce o produce. Inainte de a fi o individualitate, o femeie in carne şi oase, Mia Fabian este o funcţie a romanului; şi incă de la debutul „Ingerului de gips", traiectoria şi finalul cărţii se proiectează.
S-a vorbit destul de mult despre lăbărţările, „burţile" romanelor lui Nicolae Breban. E adevărat: dacă urmăreşti exclusiv firul acţiunii centrale, orice paranteză intrerupătoare şi toate secvenţele eseistice multiplicate in interiorul dialogurilor echivalează cu digresiuni fără alt rol, in carte, decât acela de a injecta teorii dragi autorului. Lucrurile pot fi văzute insă şi invers, cel puţin in acest roman memorabil. Tema decăderii şi căderii lui Minda, a aparentei lui degradări sociale prin care, in fapt, işi va salva eul profund: ea imi pare esenţială in „Ingerul de gips". Şi tot ce va face şi va spune Herr Doktor, tot ce ii va susura Mia Fabian, tot ce nu va pricepe Ludmila, tot ce va comenta lumea intrigată, şocată de noul comportament al conferenţiarului, ilustrează perfect numitorul comun al aşa-ziselor digresiuni şi intreruperi.
Cu o expresivitate rece, copleşitoare, romanul (la antipodul produselor schematice, de serie) creşte dintr-o neintreruptă şi abundentă explicitare. Iată o mostră. Venit parcă din neantul provinciei, Medoia, fostul coleg, strică printr-o vizită neanunţată ziua trio-ului consacrat: Minda (personalitatea), Ludmila (iubita personalităţii) şi Ceea (prietenul şi confidentul personalităţii). Medoia se invită in locuinţa doctorului şi bea, bea intruna alcool, antrenându-i pe toţi intr-o „petrecere" căznită, greţoasă. Mai târziu, musafirul va ajunge să vorbească la telefon cu guraliva Mia Fabian, spre plăcuta ruşine a gazdei. Ludmila şi Ceea s-au retras. Din aproape in aproape şi dintr-un gest nepotrivit in altul, Medoia şi Minda se invită noaptea la Mia Fabian acasă. Ora vizitei şi vizita insăşi, in această formulă, constituie o bizarerie de prost gust, o farsă dâmboviţeană făcută la beţie. Comportamentul atât de corect, comme il faut,al conferenţiarului, uzajul său social se adaptează, prin fisurare şi declasare, la acest curent subteran de vulgaritate, cu efecte curioase, binefăcătoare. Domnul Doctor nu mai este el, el insuşi, când lucrează, consultă pacienţi, străluceşte in societate, ci tocmai in aceste clipe, tot mai dese, in care se poartă ridicol şi straniu, ciudat de liber faţă de orice convenienţe. Umilinţele la care-l supune Mia Fabian („tanti Miuţa"!), bătaia administrată de perechea masculină a acesteia, pitorescul Geiger, insoţit de un alt mardeiaş, bârfele la care se expune, nimic nu contează in noul plan – al libertăţii şi al gratuităţii – in care se mişcă şi respiră protagonistul.
Din iubirea pentru Emilia Răchitaru, actriţa mediocră fără alt talent decât cel al aşternutului, Camil Petrescu făcea, in Patul lui Procust, proba inadaptării la realitate a intelectualului Ladima. La Nicolae Breban (admirator declarat al lui Thomas Mann şi Dostoievski), situaţia este răsturnată şi mai subtil tratată. Personajele rămân funcţii, dar funcţii mai complexe. Mia Fabian e tot o Emilie, insă mai atent şi mai nuanţat portretizată. Iar Minda, prin intermediul acestei relaţii care şochează, e lăsat să scape de intreaga lui increngătură socio-profesională. Abandonând dresajul autoimpus din adolescenţă, el coboară cu o adevărată jubilaţie (de nimeni inţeleasă) nu atât la nivelul Miei, cât la propria realitate lăuntrică, până atunci cenzurată. Pe drumul celor doi silnici petrecăreţi spre locuinţa Miei Fabian (o avenpremieră a drumului lung, halucinant din final), explicitarea simbolică apare deodată, incă o dată, cu toată forţa, cu acea impetuozitate caracteristică lui Nicolae Breban. Iată un pasaj edificator: „Minda se simţea bine cu acest ins fericit, dar numai pentru că ştia că in curând se vor despărţi, poate chiar peste un ceas sau peste o noapte, chiar şi o noapte albă, dar nu mai mult decât atât... pentru că acest Medoia era ambasadorul celuilalt, pe care il inviase deodată şi, odată cu el, stafia de puber a lui insuşi, a lui Minda, acea «Inviere a lui Lazăr», acest concret şi zgomotos Medoia avusese puterea să strige spre acel tunel al celor douăzeci de ani: «Lazăre, vino afară!» şi, spre emoţia şi spaima profundă a sa, a severului şi raţionalului Minda, din tenebrele acelui tunel ieşise tremurător, impleticindu-se in bandajele acelea mortuare de care aminteşte evanghelistul, propria sa stafie, uitată, poate chiar renegată, pe care el ar fi putut-o respinge, renega, dacă nu ar fi fost atât de uimitoare, de neaşteptată, de concretă!... Medoia il impingea şi il târa cu brutalitate spre locuinţa nedorită a acelei femei pe jumătate necunoscută şi trivială, dar jumătate din fiinţa lui Minda era acum de vis şi transparentă şi extrem de docilă tocmai pentru că acel ins o isca mereu din sine insuşi, o secreta aşa cum secretă păianjenul firul său misterios şi elastic pe care alunecă in gol, şi Minda se arunca surâzând şi amuzat in golul acelei nopţi şi al acelor oameni, al celor doi oameni apăruţi atât de neaşteptat in viaţa sa ordonată, previzibilă şi raţională. (...) propria sa fiinţă bărbătească şi structurată definitiv se muia, se inceţoşa, braţul său se făcea de apă, părul său flutura, tot mai nevăzut, lăsând loc acelui puber uitat, care reinvăţa să meargă pentru câteva ore, doar, pentru o noapte albă, impiedicându-se in bandajele sale mortuare..." (pp. 158-159).
Până la finalul „liniştitor", acest mare roman, modern şi rusesc, care este „Ingerul de gips" continuă senzaţional şi respiră profund tot prin asemenea digresiuni.
 

*) Nicolae Breban, „Ingerul de gips", roman, ediţia a III-a, cu un Cuvânt inainte al autorului, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 560 p. 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO