Ziarul de Duminică

CRONICA LITERARA / Monstrii din azilul de batrâni

CRONICA LITERARA / Monstrii din azilul de batrâni
25.02.2009, 16:17 348

 

Aceste judecati de valoare morala si estetica sunt facute, desigur, post festum, de catre analisti intransigenti care, cum nu riscau inainte de Revolutie nimic, nu o fac nici astazi, intr-un climat democratic si intr-un spatiu public unde toate opiniile (inclusiv cele mai bizare) pot fi exprimate liber. Pacat ca vocalizele de azi nu pot compensa lasitatile de ieri, acea tacere asurzitoare din anii ’80 despre care aminteste, cu o ironie plina de tristete, Octavian Paler.
Ma indoiesc ca exista foarte multi cititori ai romanului sau Un om norocos, o carte „cu probleme" aparuta la finele lui 1984 si devenita tinta a unei „dezbateri" sinomine cu o demascare. In prefata la aceasta a doua editie*, Mircea Iorgulescu evoca simulacrul de proces literar organizat la... Intreprinderea Mecanica de Utilaj Chimic si reflectat pe larg in saptamânalul Contemporanul, sub titlul edificator Creatia literara in fata „instantei" cititorilor. Exact ca in anii ’50, in epoca infloritoare a realismului socialist, cititori „indignati" isi aratau ferma dezaprobare fata de aparitia acestui roman „dusmanos", „nociv", „daunator pentru educatia tineretului". In schimb, articolele scrise in apararea lui Octavian Paler si trimise aceleiasi reviste de catre Alexandru Paleologu, Mircea Dinescu, Mircea Iorgulescu si Dana Dumitriu nu si-au gasit locul in paginile Contemporanului. Unicul protest care a putut fi mediatizat s-a facut auzit la Europa Libera, intr-o emisiune a Monicai Lovinescu. Cu toate ca, oficial, cenzura fusese desfiintata in Republica Socialista România inca din 1977, Octavian Paler a devenit un autor interzis de facto. La aproape un sfert de veac de la prima aparitie a romanului sau, putem, citind a doua editie, sa intelegem mai bine motivele vechii interdictii.
Ca in multe alte rânduri, cenzorii, in sistemul lor de referinta descentrat si deformat etic, aveau o dreptate „tehnica". Un om norocos este intr-adevar o carte profund dusmanoasa, radiografiind necrutator corpul social bolnav, aproape putred, intr-o dictatura cu orizontul in sine insasi. E un roman apasator, negru, o distopie socialista ce deplaseaza liniile si impinge lectorul, treptat, in plin cosmar. Avem aici, dupa cum vom vedea, o replica fictionala data megaromanului Cel mai iubit dintre pamânteni al lui Marin Preda, aparut in 1980, in plina „era a ticalosilor". In conditiile de radicalizare a constiintelor, in deceniul noua, scriitori extrem de diferiti ca Marin Preda, Octavian Paler, Augustin Buzura ajung sa evolueze pe un acelasi culoar romanesc, folosind toate bresele existente si deschizând, pe cont propriu, altele, pentru a figura dezastrul societatii si surparea individului in epoca omului nou.
La Octavian Paler, curajul moral e dublat de unul artistic. Personajul central nu apare ca Victima (cu majuscula) a regimului totalitar, intelectualul onest calcat in picioare de temnicerii si activistii aflati in pozitii de forta. Daniel Petric nu este Victor Petrini, adica un protagonist suferitor, cu care cititorul sa empatizeze. „Eroul" din Un om norocos nu are nimic eroic sau stoic in comportament si nu adera câtusi de putin la ceea ce s-ar putea numi atitudine, verticalitate interioara, inflexibilitate etica. Mediocritatea, lasitatea, ipocrizia, egoismul si iresponsabilitatea moral-afectiva sunt coordonate ale personajului de care acesta nu poate si nu vrea sa se desprinda. In loc de a fi, prin urmare, o oglinda curata a constiintei, reflectând diformitatile monstruoase ale Epocii de Aur, sculptorul acesta ratat si fricos e parte a peisajului si rotita cuminte in angrenaj. Mai degraba complice decât opozant, mai mult om al Sistemului decât om pur si simplu.
Intr-o lunga si tulbure confesiune, secventele biografiei lui se inscriu intr-o structura, pâna la urma, coerenta. Dar in plan negativ. Departe de a cauta sa ni se prezinte altfel decât este, Daniel Petric are chiar voluptatea descriptiei cât mai exacte, a autoportretului crud si dezonorant. Conflictele din copilarie cu un tata impulsiv si autoritar neconsolat de pierderea unui alt fiu il arata ca pe un netrebnic in nuce, un mediocru resentimentar, cu „gustul de a fi nelegiuit". Curând, el va invata lectia de baza a duplicitatii, lingusirea enorma a oamenilor de care depinde, pentru a-si putea face mendrele. La scoala de corectie, la spital, la Belle Arte, la inchisoare, la azilul de batrâni, peste tot unde ajunge personajul nostru, el se adapteaza din mers, reprimându-si revoltele si facând figura de elev (pacient, detinut) model. Aceasta fiind masca, chipul adevarat si lumea launtrica se vor arata, en aparte, in toata abjectia lor.
Fostul detinut nu va fi niciodata un „fanatic al nesupunerii", cum se crede la un moment dat. Prins intr-un sistem inchis, el se va stradui (si va reusi, pâna la un punct) sa gaseasca scurtaturile catre inima si centrul de comanda ale acestuia. Are ambitia sa devina eminenta cenusie a spatiului administrat de câte un autocrat veritabil, sfatuindu-l pe lider „de bine" si aratându-se oamenilor obisnuiti in haloul Puterii. Eroul acesta de proximitate e reprezentativ pentru o larga categorie de intelectuali care au intretinut, la noi, cultul personalitatii „celui mai iubit fiu al poporului", tragând simultan beneficii in planul imaginii publice si distantându-se astfel de restul insignifiant al lumii. In mod analog, graficul impunerii lui Daniel Petric in ochii batrânilor decrepiti din azil este in strânsa legatura cu apropierile lui, reale ori fantasmatice, de Batrânul din sala cu oglinzi. Numai asa se dimensioneaza statura personajului central – care, altfel, ar fi avut suficiente date pentru a face o figura frumoasa. Nu este chiar un Michelangelo, dar e un sculptor pe care batrânii il privesc initial cu mult respect. Pe stâncile de marmura de pe tarm, el le va sculpta, când vor trece in lumea dreptilor, profilurile dorite cât mai nobile. Si Arhivarul are o anumita solicitudine fata de el; si Moasa, care le inspira tuturor teama, ii face avansuri. O vaduva din catunul apropiat, Marta, se arata mereu disponibila erotic; iar o laboranta mai salbatica, Laura, ajunge sa-l iubeasca sincer si sa i se daruie cu totul. Unul dintre doctori, hipersensibilul Dinu, ii cauta prietenia; iar cerberul salii cu oglinzi, teribilul Francisc, il lasa, numai si numai pe el, sa patrunda in sanctuarul Batrânului omniscient si omnipotent. Fara urma de ironie antifrastica, deocamdata, Daniel Petric este realmente „un om norocos", unul dintre potentialii mari câstigatori la ruleta lumii sale fictionale.
Treptat insa, intre defectele de structura ale protagonistului si cele ale universului in care el si ceilalti evolueaza apare o tot mai vizibila corespondenta. Intr-o atmosfera incarcata, remarcabil conturata artistic de autor, azilul se decupeaza ca un spatiu al patologiilor reunite in conditii de constrângere. E un azil de batrâni si totodata un spital de nebuni. Ehoan, zis hingherul, uraste oamenii si isi dreseaza câinii facându-i sa atace manechine umplute cu paie. Victor, costeliv si absent „ca praful pe mobile", taie cuvinte din dictionar si din propriul discurs, vorbind in propozitii eliptice. Domnul Andrei, fost pilot, dimineata e „vesel si sclipitor", dar seara se innegureaza. Filip e plângaret tot timpul si il agaseaza pe sculptor cu eterna istorie a canarului sau pe care l-a mâncat pisica Tuberculosului. Bietul proprietar al acesteia moare fara ca stapânul canarului anterior decedat sa-l poata ierta. Leon, zis Pisorcea, se scapa mereu pe el, iar un Calugar depravat aprinde imaginatia auditoriului cu blasfemii ingrozitoare. Lui Siminel, care a fost la viata lui vidanjor, ii e mereu frig si se incalzeste cu ziare bagate pe sub haine. Anton, ex-judecator, ar organiza oricând un proces in toata regula; ii lipseste numai momentul favorabil. Cel mai rau si mai cârcotas dintre batrânii deraiati ai azilului este Mopsul, la care inteligenta rece si-a asociat un caracter infect. Are si el un punct slab: dintii-lipsa, din cauza carora scuipa când vorbeste, rarind rândurile publicului ascultator.
Relatiile de forta devin vizibile pe masura ce avansam in lectura romanului. E tot mai clara si miza subversiva a autorului, a carui constructie parabolica se expliciteaza progresiv, intr-o acceleratie a demistificatiei. Azilul-ospiciu este o inchisoare din care nu exista, practic, scapare, un „orizont imbâcsit" si „inchircit", cuprins intre un cimitir marin, o mlastina si un catun izolat. O „jungla de ierburi" si o balta cu „apa neagra, putreda, acoperita pe mari portiuni de matasea-broastei" completeaza acest decor dezolant, spatializat in regim crepuscular si smuls parca din timpul social pentru a-l figura mai bine pe cel istoric. Azilul e asadar o imago mundi, in distopia lui Octavian Paler, iar lumea pe care o simbolizeaza functioneaza dupa regulile si indicatiile unui Dumnezeu absent: Batrânul despre care toti vorbesc, dar pe care nimeni nu l-a mai vazut. Patrunzând, ca prin miracol, in sala cu oglinzi, fiind lasat sa intre de catre cerberul de la usa, Daniel Petric nu observa pe nimeni in afara de el. Oglinzile ii intorc si multiplica la infinit numai imaginea lui. Centrul de comanda si control este de fapt gol, Batrânul nemaifiind o prezenta umana, ci un mit al Puterii absolute.
Autorul diversifica si alterneaza registrele (realist, oniric, simbolic), intr-o miscare epica tot mai sustinuta. Singurul aspect pe care i-l reprosez tine de inflexiunile vocii lui Octavian Paler pe care le regasesc in confesiunea lui Daniel Petric. In mai multe rânduri, personajul se exprima exact cu ideile si stilul autorului sau: „Am fost incântat de inteligenta mea, dar ma tem ca am confundat inteligenta cu priceperea de a-mi da dreptate in tot ce faceam, meteahna care la altul putea sa ramâna neobservata, pierduta printre altele, dar care la mine, combinata cu pacatul meu originar, a dat rezultate catastrofale" (p. 238); „Mi-a lipsit totdeauna ceva. Sentimentele mele erau incomplete ca si visele mele. Imaginatia mea a avut ceva in exces, dar capacitatea mea de a stabili contactul cu lumea a avut undeva un nerv rupt" (p. 256); „N-am pus niciodata pret pe virtutile care mi-au cerut sa renunt. Le-am preferat pe cele care ma lasau sa traiesc si putin mi-a pasat ca, unora, aceste virtuti li s-au parut mai degraba vicii" (p. 339); „Da, nu ma feresc sa recunosc ca drama mea e drama renuntarii la mediocritate. Am vrut sa devin neaparat «cineva» si am dispretuit fericirea «oarecare»" (pp. 413-414).
Dincolo insa de acest numitor comun, intr-o astfel de lume a cerbilor vânati in mlastina si a tentativelor de viol la care pâna si batrânii senili ai azilului se incumeta (scena violului ratat al Laurei e teribila), constiintele sunt foarte tulburi. Personajele par nefiltrate, amestecate, cu impulsuri contrare care le scutura ca pe niste papusi dezarticulate. Cei care stiu cu adevarat ce vor sunt cu un cap deasupra celorlalti: Mopsul, Arhivarul, Moasa, fatete ale terorii exercitate de inexistentul Batrân, diferentiale nu divine, dar demonice. Lui Petric ii cresc actiunile atunci când se intersecteaza cu aceasta piramida a puterii si mai ales când ajunge, intâmplator, in vârful ei vid. Cu aceeasi dorinta infantila de a-i impresiona pe toti, de a lua piuitul celor din jur, el incepe sa fabuleze in cercul mort al batrânilor, inventând intâlniri si istorii cu Batrânul, povestindu-i, chipurile, viata. Curiozitatea azilului este excitata la maximum, fascinatia batrânilor e pervers intretinuta. Când insa sculptorul ratat si mincinos da adevarul pe fata, aratându-le ca totul a fost un bluf, pacientii se sufoca de indignare. Nu se afla nimeni in sala cu oglinzi pazita de Francisc? E imposibil. Caci fara Conducator, azilul si vietile lor ar merge in gol. Intreg programul, tot desfasuratorul cotidian, bârfele, comentariile, curiozitatile, gesturile si maniile fiecaruia ar face implozie. Lasat de unul singur, fara un Big Brothercare sa-l supravegheze si sa-l comande de dimineata pâna seara, si pe timp de noapte, in fiecare zi, pâna la moarte, individul isi pierde centrul de greutate. Care, de mult, nici nu mai stie de când, s-a deplasat in afara lui.
E limpede motivul pentru care Octavian Paler nu a putut sa-si scrie romanul intr-un cod exclusiv realist. Nu doar ca n-ar fi fost publicat in anii ’80, dar redactarea si detinerea unui asemenea manuscris ar fi constituit un delict grav, in optica si in cadrul legal al epocii trecute. Pentru ca totusi sa-l vada tiparit si ajuns in mâinile cititorilor, scriitorul a venit cu aceasta interferenta calculata a planurilor narative, cu „alibiul" derapajelor onirice, transcrise in caietul de vise al lui Daniel Petric. Poate ca toata aceasta atmosfera intunecata, in care vedem si atingem o lume deformata, siluita si degradata, poate ca toate aceste personaje nevrotice si infricosatoare reprezinta doar proiectia imaginatiei unuia dintre ele. „De unde stiu ca nu visez chiar faptul ca scriu?", se intreaba eroul narator inspre finalul romanului, ajuns aproape la capatul lungii si apasatoarei sale confesiuni. De unde stim ca Un om norocos nu este o halucinatie de om bolnav, ci chiar mlastina fetida a socialismului românesc, falimentul omului nou si al societatii „multilateral dezvoltate"?
Stim ceea ce stia, la fel de bine, si cenzura vremii. Ca am parcurs o carte dusmanoasa, nociva, profund daunatoare pentru educatia tineretului progresist; un roman atipic, extraordinar, cu multe si grave probleme de natura ideologica.
 

 

 
*) Octavian Paler, Un om norocos, roman, editia a II-a, prefata de Mircea Iorgulescu, Editura Polirom, Iasi, 2008, 488 p.                                                                                                      


 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO