CRONICA LITERARA/ Nicolae Manolescu – public şi privat

25 mar 2010 Autor: Andrei Terian

Toţi comentatorii ultimei cărţi a lui Nicolae Manolescu* au remarcat disproporţia ce stă la baza ei. Niciunul, insă, nu a incercat să şi-o explice. Şi totuşi, diferenţa dintre cele două secţiuni ale volumului e mult prea mare pentru a putea fi pusă pe seama capriciului sau a hazardului.
Prima parte, Cititul şi scrisul, reia cu unele retuşuri materia volumului apărut in 2002 la Polirom şi se compune dintr-o suită eterogenă de amintiri şi impresii de lectură din anii copilăriei şi ai adolescenţei. Discursul e, aici, când eseistic, când evocator, alternând insă mereu ingenuitatea lecturilor "virginale" cu reflecţiile criticului matur.
O anume naivitate persistă, ce-i drept, şi in partea secundă a volumului, intitulată simetric Scrisul şi cititul. Numai că, pe de o parte, ea se exprimă aici indeosebi prin naraţiune şi portretistică, iar, pe de alta, nu mai are de-a face cu inocenţa infantil-juvenilă, ci doar cu reticenţa criticului in a-şi comenta propria activitate din ultimele cinci decenii. Astfel incât nu-i de mirare că abia la pagina 407, după ce constată "cât de puţin am vorbit despre mine insumi", Nicolae Manolescu işi ia in serios sarcina de (auto)biograf, de care se achită apoi in 15 pagini dense, lucide şi patetice deopotrivă.
Fără indoială că această reticenţă nu ţine doar de un program ("Nu noi suntem s...t cei mai in măsură să apreciem aceste lucruri", recunoaşte undeva autorul cărţii), ci şi de o dispoziţie temperamentală, pe care criticul insuşi şi-o explică prin inaptitudinea sa pentru lirism, pentru "introspecţie" şi chiar pentru biografie. Căci, chiar dacă pretinde că a deprins din scrierile biografilor antici "pluralismul hermeneutic", Nicolae Manolescu recunoaşte că personajele i s-au părut intotdeauna "interlocutori mai valabili decât scriitorii inşişi". Insă, mai mult decât o carenţă, rezerva criticului faţă de confesivitate ascunde, de fapt, o temere: temerea ca propria-i biografie să fie confiscată de alţii, ca ea să inceteze astfel a mai fi biografia sa. Ce-i drept, o atare atitudine nu transpare in chip explicit in Viaţă şi cărţi;dar ea fusese deja formulată fără echivoc intr-un interviu acordat lui Mircea Iorgulescu in 1997: "Câtă vreme eşti o simplă persoană particulară, ai o singură biografie. Odată ce ai devenit o persoană publică, ai mai multe. Trebuie să recunosc că mă deranjează ideea asta de a avea mai multe biografii. Pentru că dacă eu aş vrea să pun intr-o carte, să-mi povestesc intr-un anume fel viaţa sau să imi imaginez mai multe vieţi, in nişte romane, cum se intâmplă, atunci e un lucru, asta vreau eu. Dar să mi se facă nişte biografii, asta mi se pare inacceptabil; eu am o singură biografie şi sunt foarte solidar cu ea. Asta nu inseamnă că imi iubesc toate gesturile sau toate vorbele, nu, dimpotrivă, mi le detest pe unele, mi-e ruşine de altele, dar e biografia mea, sunt solidar cu ea, nu accept să mi se facă alte biografii."
Aşadar, "pluralismul hermeneutic" işi are limitele lui. Sau, cel puţin, antidotul. Probabil că tocmai pentru a contracara eventualele biografii "făcute" a ales Nicolae Manolescu să scrie acest volum, care reprezintă, după cum a observat Mihai Iovănel, "(auto)biografia oficială" a criticului. Oficială, pentru că ea exprimă, desigur, un punct de vedere "legal", autoasumat (poate chiar singurul, in viziunea autorului) cu privire la propria-i viaţă. Dar nu numai de aceea. Oficială, cartea de faţă este şi dintr-un alt motiv, poate mai important decât primul, pe care criticul nu uită să-l sugereze tot in interviul amintit: "nu există o reglementare, cred că nicăieri in lume, s...t care să stabilească linia dintre privat şi public. Dar eu cred că linia asta trebuie să treacă prin ceea ce fiecare dintre noi consideră că din domeniul privat poate să treacă in domeniul public. Eu insumi decid ce anume din ceea ce mi s-a intâmplat mie, din biografia mea, din experienţele mele de toate felurile, din fantasmele mele, din sexualitatea mea, din relaţiile mele, poate deveni public. Eu decid. Fiecare dintre noi decide."
E, aici, un punct asupra căruia cred că merită să insistăm. Nicolae Manolescu nu numai că nu consideră că "viaţa mea a fost o carte", dar chiar priveşte cu oroare o asemenea posibilitate, care ar presupune, inainte de orice altceva, ca existenţa sa privată să devină un bun public, la indemâna tuturor. Dar el acceptă că, in schimb, "cărţile au fost viaţa mea". Doar cărţile, aş fi tentat să adaug. Fireşte, mi s-ar putea răspunde că un individ işi confecţionează imaginea publică intr-o manieră idealizată şi că, de fapt, faţa lui cea "adevărata" nu poate fi dedusă decât din comportamentul său privat. Insă a pune astfel problema mi se pare o mare eroare. In cazul unui critic, tot "adevărul" personalităţii sale (tot "adevărul" care ar trebui să ne intereseze, vreau să zic) e in textele lui. Căci scrierile nu reprezintă "doar" imaginea publică a unui autor, ci, dimpotrivă, doar ele fac ca un anume individ să devină o persoană publică. Sau, dacă, vreţi, o "personalitate". Ba, uneori, chiar o instituţie.
De altfel, in această direcţie par să se indrepte şi gândurile criticului insuşi, care işi denumeşte cartea o "biografie intelectuală". Sintagma nu e, insă, cea mai potrivită. La drept vorbind, alură de Bildungsroman are doar prima parte a volumului, unde experienţele sunt privite din unghi teleologic şi aşezate sunt semnul exemplarităţii. Caracterul mai pronunţat "intelectual" pe care il afişează Cititul şi scrisul se justifică relativ simplu: până la 21-22 de ani, Nicolae Manolescu doar citeşte; cel puţin in sensul că scrisul, deloc neglijabil, nu devine deocamdată o "marfă" publică. Ne aflăm, aşadar, in preistoria eroului, pe care autorul o reconstituie cu precădere din amintiri, dar şi din puţinele producţii juvenile pe care le-a mai păstrat. Adevărata istorie a criticului Nicolae Manolescu incepe odată cu debutul său din Contemporanul (de fapt, din Viaţa românească, inregistrat cu un an in urmă). De aici incolo, scrisul criticului poate să vorbească pentru sine. Dar şi pentru cititul lui. Ceea ce răzbate, totuşi, in a doua parte din Viaţă şi cărţi e un fel de para-istorie, o rememorare in egală măsură afectivă şi detaşată a contextului politico-literar de după 1962. Aici, experienţele nu mai sunt tratate ca exemplare, ci contemplate in tipicitatea lor (tipice rămân, intr-un anume sens, chiar şi intâmplările aberante ori hilare), iar perspectiva finalistă cedează locul unei logici cauzale, legitimată de momentul "originar" al debutului.
Secţiunea secundă volumului de faţă a fost comparată uneori cu Memoriile lovinesciene, iar balanţa a inclinat de regulă in defavoarea lui Nicolae Manolescu. Cu toate acestea, intre cele două scrieri biografice există câteva diferenţe fundamentale de proiect. Lovinescu işi aşeza in mod programatic Memoriile in prelungirea Istoriei literaturii române contemporane, chiar dacă, oarecum paradoxal, el le atribuia deopotrivă un rol polemic şi militant, asezonându-şi amintirile cu numeroase pamflete şi reglări de conturi. Pentru Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi nu e menită să justifice decât istoria sa personală - şi doar incidental Istoria sa critică. De altfel, memorialistul ii analizează rareori pe ceilalţi, cu precădere in note fugare, fără intenţia de a contura "portrete" monografice şi fără a trafica, de obicei, informaţii private de ordin compromiţător. Mai mult, chiar şi atunci când schiţele comportă oarecare maliţie (in cazul lui Breban sau al lui Corneliu Coposu, de pildă), ele nu degenerează niciodată in caricaturi.
Ce-i drept, criticul nu vorbeşte prea mult nici despre sine. Cel puţin nu despre spaţiul său privat. Există, desigur, in Viaţă şi cărţi numeroase pagini substanţiale despre Nicolae Manolescu. Dar ele se referă, in primul rând, la instituţia Nicolae Manolescu. Căci, dincolo de orice contestări sau nuanţări, autorul Lecturilor infidele a fost acela care a personificat exponenţial, in ultimele trei decenii de comunism, figura criticului literar dintr-un regim totalitar. E un statut pe care (auto)biograful şi-l asumă necondiţionat şi care implică, la rândul lui, un anume tip de comportament pe care criticul incearcă să şi-l justifice. Definitoriu mi se pare aici faptul că, spre deosebire de Lovinescu, Nicolae Manolescu nu incearcă să treacă drept un model de moralitate, ci doar să descrie condiţia unui profesionist care se străduieşte să-şi facă bine treaba şi in vremuri de restrişte. Criticul nu se eroizează, nu-şi ascunde micile laşităţi, recunoaşte că de multe ori a avut "noroc" şi, mai ales, punctează de fiecare dată duplicitatea constitutivă a unui sistem in care un inalt demnitar ajunge să-i solicite cronicarului să scrie chiar şi un text ideologically incorrect doar pentru a inlătura suspiciunea de potenţială disidenţă.
Coroborată cu reflecţiile despre cenzură şi autocenzură, despre tabuurile pe care nici măcar securiştii nu indrăzneau să le verbalizeze, despre "rezistenţa prin cultură" şi "oportunism", asemenea atitudini fac din Viaţă şi cărţi cea mai profundă reflecţie privind statutul criticii literare in comunism pe care o avem până in momentul de faţă. Şi, totodată, o biografie veridică a criticului Nicolae Manolescu. Dar reprezintă ea oare "adevărata" biografie? Fără indoială că nu. Insă, pentru a ajunge la aceasta din urmă, nu e nevoie să pescuim prin canalele anecdoticii cu veleităţi de "document", ci doar să-i recitim scrierile lui Nicolae Manolescu, de la cronicile publicate la inceputul deceniului şapte până la Istoria critică de mai an.

*) Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009, 424 p.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 26.03.2010

Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
Cuvinte cheie:
Nicolae Manolescu
, "Viaţă şi cărţi"
Vizualizari:
Printeaza
Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
vreaupresedinte.ro
vreaupresedinte.ro
Inchide