Monede cuportretul meu*, cel mai recent volum de versuri semnat deMircea Bârsilă, este primul pe care i-l citesc. Discreţia autoruluişi difuzarea precară a editurilor la care şi-a publicat, după 1989,poezia şi studiile critice au tot amânat această intâlnire cucriticul de intâmpinare care vrea să fie un istoric literar, dar şiun cronicar al actualităţii editoriale.
Dată fiind insă mica legendă dinjurul lui Mircea Bârsilă, Poetul prin definiţie şi cu majusculă,neatins de comercializarea atâtor literatori autohtoni şiintâmpinat sărbătoreşte, ca un artist pur, de către Alex.Ştefănescu, Valeriu Cristea ori Gheorghe Grigurcu, mi-era limpedecă, aşa cum soarele răsare şi apune in fiecare zi, primăvara sepreface in vară şi vara va face loc toamnei, vacile, cu cip saufără, se mulg, mânjii zburdă, iar oile se tund, voi ajunge la unmoment dat să scriu despre lirica sa.
Chiar şi fără să apară laEditura Pământul, poemele lui noi m-ar fi impins către aceleaşianalogii. Intrucât ele se aşează şi se dispun tematic astfel incâtsă haşureze un spaţiu rural-ideal, o Arcadie autohtonă recompusă şidescompusă in elementele fundamentale, cu tot cu ritmurile necearede accesare. Şi pentru că Arcadia aceasta e definitiv pierdută şiimposibil de regăsit in lumea exterioară, tumultuoasă, zgomotoasă,poetul o interiorizează. O salvează nu prin desene peisagistice şiproiecţii mitologice, dar printr-o regăsire pe cont propriu astructurii ei ideale.
Un poem mai puţin izbutit caUn azur feminin ne va reţine atenţia anume prin aceastălaborioasă căutare a izvoarelor pierdute. Crezând in ele, poetul leva redescoperi: "Cred! Cred!/ In şuierul polizoarelor şi in mirosulbidoanelor de petrol./ In onoarea de a fi treziţi, in zori, deciripitul anacronic al vrăbiilor şi de şuierul graurilor./ In ceice trec «umăr la umăr cu duzii prin vară»./ In aerul proaspăt trasin piept, dimineaţa, la o fereastră ale cărei perdele sunt munţii./In călduroasele ceasuri de toropeală şi azur/ - un azur feminin -ale amiezei de vară/ când toate izvoarele acestor ţinuturi cuvăgăuni şi ogaşe/ - inclusiv cele venite, pe sub pământ, dinArcadia -/ incep să prindă o pojghiţă protectoare de gheaţă lamargini./ In feluritele clinchete cu un caracter subtil şiparticular/ aduse, uneori, printre frunzele arborilor, de câte-oadiere,/ şi pe care urechile oamenilor - ale celor nevoiţi săschimbe macazul către metafizică -/ tind să le prefacă in strigăte:nişte strigăte/ de undeva din interior! In tot ce incepe să prindăcontururi. /In roşul sărut al zorilor. In buruienile plângând,adesea,/ in hohote, dar pe care nimeni nu le aude. In adevăr. Infrumuseţe. In puritate."
Ideea, frumoasă, s-ar puteaexprima in mai puţine şi mai puţin căutate vorbe. Expresia poetuluieste ceremonioasă şi pe alocuri greoaie, de un retorism care seincarcă lent; şi intr-un mod prea manifest pentru a-l capta pecititor. Apropierea de sfârşitul experienţei poetice ce se vamaterializa in Carte nu schimbă cu nimic ritmul mereu domol alexecuţiei. Neaflându-şi, cum mărturiseşte, liniştea,poetul-personaj o oferă propriilor texte, respiraţiei lor egale:"Mă apropii de sfârşitul acestei cărţi pe care/ am scris-o impreunăcu becul de 60 de waţi atârnat/ in tavan, dar liniştea nu mi-amaflat-o./ Poate că liniştea mea este la tine, gândacule/ de subscoarţa copacului,/ unde citeşti romane de aventuri, in aşteptareaiernii,/ şi poezii in stilul vetust al privighetorii lui Teocrit./Sau la tine, vierme cu dungi liliachii şi care te iniţiezi,ingândurat, in heraldica fructelor" (Realitatea dingrădină).
In intregul volum, ciripescvrăbiile şi bâzâie tăunii; cucul, pitpalacii şi cârsteiul,sticleţii şi pitulicile, cintezoii şi alte păsărele işi fac de capintr-o natură ocrotită de privirea iubitoare a poetului. Dar parcănimic nu se aude "dincoace" de poezie, pe suprafaţa ei de acces, nuin fundul de lume pierdută. Efectul imi pare bine controlat deautor, dar destul de obositor prin repetitivitate. De la un poem laaltul şi de la prima la ultima pagină a volumului, Mircea Bârsilăface, practic, aceeaşi lirică, voit demodată şipolemic-anacronică.
O excepţie de la regulă oconstituie O existenţă sidefie, pronunţat nichitastănesciană(şi deci histrionică, spectaculară, cu detentă imaginativă), pânăla finalul contaminat de Geo Dumitrescu: "Sunt cel ce sunt: un bradaplecat/ peste frumoasa genune dintre sânii unei femei;/ mârâietoată noaptea, intărâtate, spre mine,/ imaginarele fiare dinoglinzile ei./ Iată-mă strângând in braţe o omidă/ la marginea incăverde a unei frunze de dud;/ până şi pietrele işi intorc,somnoroase,/ unica lor tristeţe, spre sud./ Iată-mă sub chipul unuiinorog/ ţinut de-o tânără prinţesă, in sclavie./ Sunt, intr-adevăr,cel ce sunt:/ o existenţă inoxidabilă, sidefie./ O copie - greşită!- a zeului Proteus/ numit şi «Arlechinul» de zeii cei târzii./ A fiun cal, pentru o clipă, in faţa unui cal./ A fi un bob de strugure,in faţa unei vii./ (...) Eu simt cu sângele - vai, mie! -cel din creier/ şi imi revin - când sunt indrăgostit - lanormal".
Iar un poem care se detaşează derestul prin chiar calităţile lui figurative şi expresive esteDomnul administrator: "Singurătatea - adevărata singurătate- incepe/ abia când ii vezi aievea balegile de vită mare şi blândă/prin apartamentul cu trei camere. Ii aduci iarbă/ intr-un geamantanvechi, o adăpi, seară de seară, in cada/ emailată. Asemeneabraţelor unei cruci: lungile coarne cu vârful plesnit/ ale acesteiprezenţe pe care nu o vezi decât tu. Il rogi/ pe domnuladministrator al blocului să te scrie cu două/ persoane inregistrul său, dar acest nemernic,/ pentru că nu poţi să-i spuialtfel, se uită la tine pieziş./ Ii arăţi balegile şi el tesfătuieşte să te odihneşti mai mult/ sau te invită, condescendent,la o bere. Adevărata/ singurătate incepe abia când ii simţi aieveaprezenţa/ de vită mare şi blândă, in apartamentul ticsit cu volume/de poezii - mai ales poezii de dragoste./ Ii aduci iarbă intr-ungeamantan vechi/ şi urmăreşti, până târziu, impreună cu ea filmele/şi emisiunile, una mai proastă decât alta, la televizorul aşezat/pe colţ, in sufragerie, intre leandrul de la fereastră/ şi tablouldin perete, dăruit cândva de un amic, şi in care/ un nou SfântulGheorghe omoară iarăşi balaurul".
Apar de asemenea mai multefragmente puternice, fie la inceputul câte unui text (Dacă s-arintoarce bunicul, Vorbe pentru vânt), fie la finalul lui(Intâia fereastră luminată, Oglindă de buzunar), darautorul nu deţine capacitatea "tehnică" de a le prelungi inansamblul vizionar. Altfel spus, performanţa realizată pe spaţiulunei strofe memorabile nu se susţine intr-un montaj liric pemăsură. Adesea inspirat (Poetul!), Mircea Bârsilă pierde puncteprin construcţia propriu-zisă a intregului, nesusţinut până lacapăt (sau de la bun inceput) prin viziune. Două exemple debasculare. In Prietenul nostru octombrie, găsim pe lamijlocul paginii câteva versuri frumoase: "S-a intors din nou/prietenul nostru cu panataloni din piele de şarpe şi cravată/ indungi. Iată-l culegând agrafe şi nasturi de sutiene,/ din iarba cufire mărunte/ crescute pe sub băncile de fier ale parcurilor".Imediat vine insă un vers neinspirat, emfatic, care "taie"literalmente poemul: "Iată-l in rolul de dirijor al fanfarelor deculori ale toamnei". In Profeţie, avem situaţia inversă. Maiintâi un vers afectat alegoric şi ostentativ mitologic: "Dinlabirinturi curge din nou un fir de sânge de taur.". Şi apoi, douăde o remarcabilă "simplitate": "Şi bucăţelele doar cât un grăunteşi pe care abia le rupem/ - şi numai cu patentul - dinrealitate".
Radu G. Ţeposu ii reproşa luiMircea Bârsilă "abuzul caligrafiei". Şi pe bună dreptate. Autorulajunge să caligrafieze până şi intr-o artă poetică in care direcţiainiţială era complet diferită: "Frânturi, imagini, scene disparate,fragmente/ scoase la iveală, pe rând, din propriul lor intuneric:/un cal priponit in apropierea unei mori de apă,/ o gară inaşteptarea unui tren intârziat şi unde, adesea, nu urcă nimeni,/ unschit pe un deal, o fantomă, o stradă pustie, un afiş lipit pe unstâlp,/ un hotel vechi cu toate ferestrele intunecate,/ iar indreptul uşii de la intrare/ o femeie sulemenită şi un soldat cuochii/ ca nişte tăciuni aprinşi,/ lăsând impresia că nu cad deacord asupra preţului -/ sau o ceată de nouri mărunţi,/ sau puiulde căprioară din curtea comisariatului de poliţie,/ un camion rămasin pană la marginea unei şosele care seamănă cu un râu limpede,/ ocoroană de flori atârnată, ca un colac de salvare, la gâtul uneicruci,/ o statuie de bronz şi o nuntă de câini pe un platouasfaltat,/ felurite imagini lipsite de corelaţie,/ felurite imaginiluate prin surprindere,/ cum de lumina unui reflector, in noapte,/incât nici nu-şi dau seama, pe moment, ce seintâmplă".
Eu aş observa insă, in intregulvolum, un abuz de... poezie. Având o idee inaltă despre aceasta,dacă nu o mistică a impărtăşirii ei, autorul nostru (postmodernistnumai prin proximităţi biografice) e deficitar in pragmaticaenunţului liric: in tensiunile pe care ar trebui să le producă, inrupturile de planuri şi registre prin care interesul cititorului săfie menţinut. Monotonia acestor reiterate Monede cu portretulmeu putea fi o coordonată lirică atent preparată; dar e vorba,mai degrabă, de o imposibilitate a scriitorului in a operadisocieri şi selecţii, transferuri de sens şi resemnificăriexpresive. Lecţia nichitastănesciană rămâne să fie aprofundată.Talentul, evident aici, nu e suficient.
Cum să spun? Este prea poetacest poet atât de inzestrat.
*) Mircea Bârsilă, Monede cuportretul meu, Editura Pământul, Piteşti, 2009, 112 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
