Ziarul de Duminică

CRONICA LITERARA / Toate-s bune (I). Botez la Jilava

CRONICA LITERARA / Toate-s bune (I). Botez la Jilava
31.03.2010, 15:13 120

Evreul care împărtăşeşte, prin propria opţiune, soartalegionarilor (cu şi fără ghilimele) primeşte la Jilava botezulcreştin. Decizia lui, îndelung cântărită şi amânată în anii delibertate, e deodată rapidă. Iar scena propriu-zisă a botezului,detaliată în Jurnalul fericirii*, este absolut senzaţională:
"15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărâtpentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. PărinteleMina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: laîntoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, cândagitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionămclandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells.Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Euunul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a rosbocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. Lainfirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint înfiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă trateazăaplicându-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă dinciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu măduce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.)
Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» - adicăaproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentrufelurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspectşi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşigăsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă decamera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceriabsolute - tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol - şimă pot linişti, reculege niţel.
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rândde câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă,părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singuracăniţă din cameră - e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şirespingătoare - şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în«rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (...)
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe.S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acumcând celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, epuţin probabil. La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţeascăunde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită - părintele Minarosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmitoarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un felde ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi alSfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul ştergetoate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duhrapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi - hoţul care nu-iprins în fapt e om cinstit - la patul unuia din preoţiigreco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de lacucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusesestabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat subpecetea ecumenismului. Gata." (pp. 167-169).
Nimic mai simplu, s-ar zice, parcurgând acest reportaj însufleţit(scris ulterior, dar cu febrilitatea trăirilor de atunci) albotezului cu apă viermănoasă şi duh rapid. Chinuitoarele dileme dinviaţa civilă, încă dinainte de război, ezitările şi oscilările luiSteinhardt în căutarea unui transcendent nerevelat au dispărutdintr-odată, lăsând loc unei hotărâri imperioase. Înainte de aajunge aici, eroul a traversat zone întinse ale îndoielii şi adepăşit câteva praguri importante, într-o experienţă iniţiatică alcărei sens ni se luminează. La primul prag, şi cel mai dificil, afost ajutat de tatăl său, pensionarul amărât, mititelul gârbovitcare-l îndeamnă, cu gesturi de senator roman, să se ducă debunăvoie la închisoare, pe urmele prietenilor deja arestaţi. Cândanchetatorii, ce l-ar vrea cooperant şi martor al acuzării, îi aducaminte de tatăl pe care (zic ei) l-ar nenoroci detenţia fiului,acesta le dezvăluie cu o mândrie brusc descoperită că tatăl însuşil-a sfătuit să nu accepte trocul propus. Combinatoria tovarăşilorse gripează şi ei sunt obligaţi să schimbe foaia.
Mândru de rezistenţa lui, dar tremurând de frică (Steinhardt nu seprezintă niciodată în ipostaze eroice deşi, în mod cert, le-aîntruchipat), scontatul martor al acuzării trece prin anchetelungi, făcute cu indiscutabil profesionalism torţionar şi cu oproporţională violenţă.
Pragul al doilea este aici. Să spună, cel anchetat, adevăruladevărat şi să-i nominalizeze pe cei alături de care a citit şi acomentat cărţi "duşmănoase", "mistico-legionare"... Să înfăţişezefaptele aşa cum s-au petrecut? Sau, dimpotrivă, să se încăpăţânezeîn ocolirea adevărului faptic, să nu recunoască, să mintă, pur şisimplu, pentru a nu-şi denunţa prietenii? "Vulpenia" mahalagiuluidin Pantelimon, încăpăţânarea legendară a ţăranului român îi trimitsalvatoare semnale. În aceste condiţii, cu securişti care vor, pebaza mărturiei lui, să condamne întregul "lot", soluţia esteMinciuna. "Minciuna liniştită şi pricepută", "minciunabinecuvântată, şoptită de Hristos". Adevărul şi-a schimbat semnul,iar schema de utilizare trebuie modificată din mers. Valorile s-auinversat. Cuvintele frumoase au fost expropriate de indivizi puşiîn slujba unui Sistem perfect de control şi teroare. Conţinutulacestor cuvinte, transformate în vorbe fără acoperire (adevăr,dreptate, democraţie, libertate, solidaritate, egalitate), artrebui apărat împotriva celor care le-au falsificat, le-au deturnatsensul şi le exploatează cum vor. Diavolului şi vorbelor luimieroase, Steinhardt nu-i aruncă un Vade retro, Satana, din careanchetatorii e puţin probabil să fi înţeles altceva decât Satana.Dar când aceştia vor să-l aducă la chestiune, potenţialul lorcolaborator bate câmpii cu graţie. Va dobândi, prin urmare, un altstatut: de complice, tăinuitor, acuzat. Îşi va pierde - şi-apierdut deja - libertatea, dar nu şi sufletul. Pe acesta a ştiut săşi-l ocrotească, trecând şi de al doilea prag. Frica lui atât deomenească începe să se risipească. Ce ar mai avea de pierdut,pentru ce să mai tremure?
Pericolul ar fi, acum, cel al orgoliului întemeiat pe fapte bune,dar modificând treptat compoziţia umană a eroului. Înţelegând rapidcât de mare e acest risc (lecturile teologice îşi spun cuvântul),N. Steinhardt se declasifică voit şi vădit. Se degradează, aşazicând, din condiţia de erou în cea de personaj. Nu el decide, nuel ţine frâiele situaţiei şi cu atât mai puţin pe cele aleexistenţei care i-a fost dată. Poate doar, la nivelul lui, să nucontribuie benevol la alterarea acestei unice vieţi, să nu ocompromită printr-un comportament abject. Să o salveze, în duratalungă, prin sacrificarea avantajelor imediate, a beneficiilor deprimă instanţă. Cu cât statura lui morală se precizează şi seîntăreşte, cu cât rezistenţa la mârşăvii îi pare mai uşoară, cuatât personajul se smereşte. Înainte încă de a primi botezul încelula 18 de la Jilava, N. Steinhardt este un bun creştin. Că atrecut deja şi acest al treilea prag, al smereniei, o dovedeşteatitudinea lui de la procesul întregului lot, când îl revede pecăzutul, surpatul Constantin Noica. Spre deosebire de el, acestan-a putut rezista în anchetă. Scena reîntâlnirii lor, la parodia deproces, este cutremurătoare şi cristalizatoare moral ca în NoulTestament ori în romanele lui Dostoievski (divinizat deSteinhardt):
"Primul grup e al nostru, al deţinuţilor din boxă, douăzeci şicinci la număr, îngrămădiţi pe bănci, privind drept înainte (iarăşinu avem voie să ne uităm altundeva, şi mai ales nu unul la altul),înconjuraţi - asemenea orbitelor electronice din periferianucleului atomic - de un cerc de ostaşi în termen, toţi echipaţi cade front, cu puşti-mitraliere pe care le ţin îndreptate asupră-ne,dându-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalităţileînchise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor - postaţi înpoziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui Terente, a luiCoroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsăasupra faptului în puterea nopţii şi-n inima codrului ori îndesişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi,scofâlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierulspălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi,mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte o boalăde sedentar, de locuitor al marilor oraşe: colită, rinită,constipaţie, tuberculoză, calculi biliari - pare o greşeală deregie, o exagerare cu nuanţă de ridicol. (...)
De îndată ce mă văd aşezat pe bancă săvârşesc fapta pe care oconsider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a căruifaţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-lcaută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îisuflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalăriinoastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, săştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, terespectăm, toate-s bune.
Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmistrânge la iuţeală încheietura mâinii, oftează adânc, despovărat.Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta." (pp. 139-141).
De la jalea adâncă la sublimul uman şi de la umorul negru, lalumina orbitoare a milei şi a iertării, e distanţă de o singurăpagină. Iar în această ediţie, fără să punem la socoteală texteleînsoţitoare, Jurnalul fericirii are 619 pagini.

*) N. Steinhardt, Opere, 1. Jurnalul fericirii, argument de P.S.Justin Hodea Sigheteanul, ediţie îngrijită, studiu introductiv,repere biobibliografice şi indice de Virgil Bulat, note de VirgilBulat şi Virgil Ciomoş, cu "Un dosar al memoriei arestate" deGeorge Ardeleanu, Mănăstirea Rohia/ Editura Polirom, Iaşi, 2008,760 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie1974) este conferenţiar universitar la Facultatea deLitere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la EdituraPolirom. A ţinut cronica literară în Adevărul literar şi artistic(1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări laCultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureştiulcultural, Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şiAdevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural şi una peportalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cumlaude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sîrbu.Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut alRomåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor dinRomånia şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Romåne); IleanaMălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu DanielCristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie;Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romånă; Un om din Est(Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al AsociaţieiScriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi.Secvenţe de literatură romånă.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO