Incei opt ani care s-au scurs de la apariţia primei sale ediţii,Aisbergul poeziei moderne* a devenit un reper de neocolitpentru inţelegerea fenomenului liric. Teza centrală a volumului, deo simplitate deconcertantă, mizează pe ideea dualismului poezieimoderne, spaţiu disputat de două direcţii opuse, denumite - in urmareelaborării cunoscutului cuplu terminologic al lui Tudor Vianu -reflexivă (simbolică şi vizionară), respectivtranzitivă ("prozaică" şi "realistă").
Interesul teoreticianului seorientează, cum era de aşteptat, spre ultimul tip ("partea nevăzutăa aisbergului"), care constituie, pentru el, o dimensiune in genereignorată, dar la fel de necesară existenţei poezieimoderne.
Volumul se compune din şasecapitole dotate cu o relativă autonomie, dar subordonate viziuniide ansamblu. Primele trei, de dimensiuni mai reduse, sunt rezervateenunţării problemelor şi discutării conceptelor, pregătind o"scurtă istorie a poeziei tranzitive"; penultima secţiune propuneun model pentagonal de circumscriere a textului poetic modern,pentru ca partea finală să traseze liniile generale ale uneitipologii poetice. Crăciun aruncă in joc un număr impresionant deconcepte, unele fiind definite după răbdătoare incursiuniarheologice, altele derivându-şi semnificaţia din context. Defiecare dată, datele analizei sunt mereu nuanţate, amplificate şiresistematizate pentru a evita deopotrivă riscul ambiguităţii şi alunui jargon rebarbativ.
Dintre aceste şase secţiuni, apatra şi cea mai intinsă (Scurtă istorie a poezieitranzitive) reprezintă o succesiune de micromonografii privindoperele unor poeţi reprezentativi pentru tipul amintit. Suntprezenţi aici Wordsworth, Whitman, Ezra Pound şi imagismul,akmeismul şi Maiakovski, Pessoa, Bacovia, Robert Frost, Kavafis,William Carlos Williams, Montale, Ponge şi personiştii americani.Capitolul se incheie cu câteva consideraţii generale, nu inainte dea se trece in revistă raporturile dintre modernismul românesc şipoezia tranzitivă. E de discutat mai intâi dacă aceasta din urmăare o "istorie", de vreme ce istoricitatea unui fenomen presupunecontacte şi influenţe, legături cauzale şi conştientizarea uneitradiţii. Or, poeţii tranzitivi nu manifestă (cu excepţia spaţiuluianglo-american) sentimentul unei continuităţi: tranzitivitateaapare ca un fenomen local şi fiecare poet sau grup e nevoit sărefacă drumul "depoetizării" pe cont propriu, fără a putea profitade achiziţiile anterioare. Apoi, există aici câteva situaţiiproblematice - e vorba atât de rupturile intre poetica şi poeziaunui autor (cazul lui Pound sau al lui Maiakovski), cât şi deincadrările contestabile (Ponge şi cummings puteau figura cu egalăindreptăţire ca exponenţi ai poeziei ludice şi experimentale). Inceea ce priveşte anatemizarea modernismului românesc interbelic,cauza trebuie căutată, dincolo de un posibil parti-pris, infaptul că reprezentanţii săi, cu excepţia lui Bacovia (tranzitiv)şi a lui Barbu (reflexiv), nu intră exact in tiparele conceptuale.Prin urmare, ceilalţi sunt expediaţi către nişte vârste anacronice:astfel, Blaga ar fi un "poet retoric" şi "decorativ" ce sediferenţiază de poezia tradiţională doar prin renunţarea la versulclasic; Arghezi e in parte sămănătorist şi poporanist, in partetributar principiilor "modernist-baudelairiene". Puţini sunt,totuşi, autorii la care "opulenţa semantică" să nu fie contracaratăde o tentaţie a realului: in Flori de mucigai, de pildă, inHore, in 1907 - Peizaje sau intr-o bună parte dinerotica argheziană se găsesc veritabile insule detranzitivitate.
O discuţie detaliată asupratrăsăturilor definitorii pentru cele două dimensiuni decupate incorpul poeziei moderne se realizează in penultimul capitol (Celecinci dimensiuni), unde acestea sunt descrise in funcţie decinci parametri: eul poetic, cititorul, limbajul, realitatea şitextul insuşi. Pertinente şi utile sunt precizările privindipostazierea eului liric (ca individualitate subiectivă/obiectivă), introducerea conceptelor "Versus", "Discursus" şi"Textus" ca alternative de producere a sensului şi de tratare aspaţiului grafic, precum şi observaţiile despre distrugerea şi"recuperarea" realului. Cu toate acestea, poezia tranzitivă conţineun paradox, pe care l-a remarcat Mircea Martin in Postfaţavolumului: ea se naşte şi se dezvoltă ca reacţie la poeziareflexivă, astfel incât lectura şi inţelegerea ei necesită nu doarsimpla disponibilitate a cititorului, ci, deopotrivă, parcurgereaşi asimilarea codurilor şi convenţiilor poezieireflexive.
Capitolul final (O posibilătipologie) recapitulează sintetic datele analizei, oferind odescriere funcţională a celor două tipuri, completate acum cu un altreilea, la care se făcuseră până atunci, ce-i drept, trimitericonstante. E vorba de o poezie ludică şi experimentală, anterioarămodernismului, care porneşte din manierism şi străbate, prinLautréamont şi dadaism, lirica europeană până la I Novissimişi Tel Quel. Categoria e mai dificil de circumscris, dincauza graniţelor sale vagi - orice radicalizare a unui fapt poeticpoate să treacă, in cele din urmă, drept experiment. In ceea cepriveşte poezia reflexivă, discuţia se poartă in marginea luiValéry, ceea ce face ca teoreticianul român să comită o eroareasemănătoare cu aceea a lui Hugo Friedrich: cercetătorul germanechivalase poezia modernă cu poezia reflexivă; Gheorghe Crăciunidentifică poezia reflexivă cu poezia pură, ermetică. Ar fi fostprofitabilă, pentru a evita această suprapunere tranşantă, oraportare a noilor categorii la curentele istorice: expresionismulmanifestă o reflexivitate soft, imagismul dozează cumoderaţie tranzitivul şi reflexivul, in timp ce in suprarealism sepot găsi, in proporţii diferite, toate cele trei componente. O altăconfruntare utilă ar fi putut avea in vedere diviziunilecomplementare efectuate in blocul modernismului - Marcel Raymond şimai ales Nicolae Manolescu (al cărui concept extins de"avangardism" descrie cu exactitate, deşi nediferenţiat, deopotrivăpoezia tranzitivă şi pe aceea ludic-experimentală).
Ca instrumente de lucru, "poeziareflexivă" şi "poezia tranzitivă" au atât o valoare tipologică(reprezintă două seturi de invariante culturale care suportăcontextualizări variate), cât şi una istorică (existenţa lor selimitează la cadrele poeziei moderne). Sunt ele simple categoriidescriptive sau implică şi o situare valorică? Deşi afirmă adeseacă binomul amintit nu implică o valorizare, Crăciun recunoaşte incele din urmă că volumul său reprezintă "o pledoarie pentruincluderea acestei poezii «scuturate de podoabe» in rândulmodelelor poetice astăzi cu valoare de canon, şi nu al fenomenelormarginale". Printr-un joc al imaginilor, se poate spune astfel căpoezia tranzitivă, "partea nevăzută a aisbergului", se transformătreptat in vârful său canonic. Culmea e că evoluţia poeziei noastredin ultimul deceniu nu numai că a confirmat, dar chiar a intrecutaşteptările acestei cărţi profunde, care rămâne ea insăşi un vârfal teoriei noastre literare de după 1990.
*)Gheorghe Crăciun,Aisbergul poeziei moderne, postfaţă de Mircea Martin,Editura Paralela 45, Piteşti, 2009, 448 p.
ANDREI TERIAN (n. 30noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere şi Arte aUniversităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, cercetător la Institutul deIstorie şi Teorie Literară "G. Călinescu" din Bucureşti, redactorla revistele Cultura şi Euphorion. Este doctor infilologie - cu distincţia Summa cum laude - al Universităţiidin Bucureşti (2007). A mai colaborat la revistele Adevărulliterar şi artistic, Bucureştiul cultural,Cuvântul, Euresis, România literară,Vatra ş.a., totalizând peste 400 de studii şi articolepublicate in periodice şi in volume colective. Dintre criticiigeneraţiei sale, a obţinut cel mai mare număr de voturi laanchetele BEST ("Bursa tinerilor scriitori", organizată deBucureştiul cultural in 2006) şi "Cei mai buni 5 tineriscriitori ai momentului" (Colocviul Tinerilor Scriitori,Cluj-Napoca, 2007).
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
