Si fuga, si izolarea protagonistului sunt simptomatice. In proza lui Buzura, personajul central este implicat in evenimente, dar ia si o anumita distanta fata de ele, analizandu-le si evaluandu-le intr-o grila morala. Nu mai putin, el se incarca de istoriile traite de altii, istorii pe care le asculta rabdator sau le reconstituie cu minutie documentara.
Diferenta relevanta fata de alte contexte epice este ca, aici, protagonistul isi simte acut apropierea sfarsitului. E tema obsedanta din Raport asupra singuratatii*. Uzat de boli, cu un organism aproape ruinat, cu reactii lente si intr-o deruta „jalnica", medicul altora se retrage intr-o pustietate montana in care va putea, departe de lume, sa-si linga ranile si sa scrie. Evadarea e insa relativa. Lumea lasata in urma continua sa trimita semnale catre pustnicul indaratnic, explicat de propriul fiu (si el, medic psihiatru) cu diagnosticul, nu prea magulitor, de „vagabondaj senil". O tanara pe cat de frumoasa, pe atat de insistenta il tot viziteaza pe Cassian, readucandu-i instantaneu in fata ochilor trecutul. Mara e fiica Teodorei, iar defuncta Teodora a fost o dragoste mai veche, neconsumata a barbatului. Mara este mai mult, totusi, decat un avatar al unei iubiri neimplinite. Ea are o personalitate puternica si un mod ingenios de a-l „accesa" pe ursuzul medic, rasfatat cu apelativul mosule.
Intre „mosul" inteleptit pana la amaraciune de anii prin care a trecut si tanara care ar vrea sa traiasca, dar nu stie prea bine cum, se creeaza o legatura de mare interes psihologic si moral. Relatia carnala apare extrem de tarziu, dupa un lung asediu al femeii active asupra barbatului pasiv. La fiecare asalt afectiv al Marei, medicul se apara, se sustrage, vine cu explicatii destul de stanjenitoare asupra unor infirmitati sau – atunci cand nici acestea nu mai functioneaza ca un alibi – deruleaza istorii personale dramatice, bune sa taie cheful erotic. La randul ei, tanara va riposta instinctiv prin rularea altor secvente, dintr-o biografie mult mai scurta, dar nescutita de intamplari. Dupa moartea tatalui (o scena pregnanta), ea s-a vazut absolut singura, intr-o fosta Statie meteorologica la rascruce de vanturi. Vizitatorii ei? Ciobani, padurari, excursionisti, militari, geologi, studenti; si nu in ultimul rand, preotul inca tanar care i-a ingropat tatal si care ascunde, sub sutana, o virilitate marcata. Intr-un efort disperat de a-l cuceri pe incapatanatul si retractilul vecin, Mara va ajunge sa-i povesteasca experienta ei pe jumatate traumatica, pe jumatate placuta cu surprinzatorul parinte...
Augustin Buzura foloseste masiv, in romanul de fata, reteta senzationalismului epic, cu tot ce presupune aceasta: intamplari socante, deznodaminte tragice, curs imprevizibil al lucrurilor, dictand asupra parcursului narativ. Cartea abunda de scene ale violentei si violului, iar rasturnarile de situatie sunt frecvente. Senzationalismul evenimential e atras insa si integrat intr-o structura reflexiva, ba chiar intr-un mecanism problematizant, bine rodat, care are nevoie de fapte, cat mai multe fapte, pentru a le interpreta si etaja. Cu totul semnificativa e, din aceasta perspectiva, urmarea dezvaluirilor facute de Mara. In loc ca aceasta confesiune sa constituie un stimulent erotic, un indemn irezistibil la actiune pentru pustnicul care ar putea fi lasat intr-o zi absolut singur, ea reprezinta o interfata catre istoria personala a zglobiului parinte. Interesat mai putin de ce asteapta altii de la el, si mai mult de ce poate afla el despre toti ceilalti, Cassian e un observator neobosit si un colectionar sistematic de experiente. Medicul, ca si preotul (in roman mai apare unul, sobru si suferitor), lucreaza cu omul. Iar scriitorul li se aliniaza.
Fugind, aparent, de lumea dezlantuita, Cassian Robert cauta de fapt s-o reconstituie din felii consistente de viata. E un adevarat devorator de intamplari, din care extrage psihologii si patologii sociale. Cate un desfasurator biografic, studiat pe masura ce este operat, poate indica un anumit sens al istoriei, iar daca nu, o culoare, un aer de epoca trecuta ori actuala. „Mosul" isi umple caietul si se misca liber in prezentul redactarii. Pagini intregi ale unor existente pot fi atrase si absorbite aici si acum. Cassian se simte atras de vizitatoarea lui apetisanta si disponibila (pana cand?), dar prefera detalierea, pe hartie, a experientelor traite de altii. Romanul are o structura deschisa, in sensul ca pe o platforma a batranetii recapitulative apar diferite istorii, si inca larg-desfasurate, aproape autonomizate. Dupa povestea „preacuviosului" Serafim, relatata de Mara (care nu-i poarta pica primului ei barbat), se revine la prezentul „meteorologic", dupa care, imediat, o alta istorie incepe: cea a lui Darius Pop, viitorul (acum disparutul) socru al lui Cassian. „Incerc sa-l exprim, sa ma substitui lui, dupa ce, multa vreme, l-am dedus din gesturi, lacrimi, silabe si propozitii abia incepute." (p. 172), noteaza acesta pe marginea filelor de viata reproiectata. Putin mai devreme, auto-explicarea scriitoriceasca e si mai ingrosata: „Darius. Nu este nici furt, nici falsa memorie, nici exercitiu de imaginatie, ci un fenomen fara un nume precis: pur si simplu imi atribui intamplarile altora. Intamplari care, nu stiu de ce, ma urmaresc, probabil pentru ca au insemnat ceva pentru mine. Pe cele mai multe le-am descifrat, stiu de ce mi-au ramas atat de vii in minte, pe altele, cu toate ca n-au nici o explicatie, mi le atribui. In satul in care mi-am inceput ucenicia ca medic, oamenii nu spuneau ca fura lemne, desi cam toti se indeletniceau cu asta, ci ca isi completeaza necesarul. Cam asa fac si eu, dar nu fiindca as fi sarac sufleteste, ci pentru ca, recunosc, imi trebuie neaparat. Acele intamplari le simt ca fiind ale mele mai mult decat ale celor carora le-au apartinut cu adevarat." (p. 158).
Medicul de oameni isi completeaza asadar necesarul recuperandu-le si interpretandu-le experientele biografice: erotice, sociale, de razboi si de „razboi rece", de maturizare dureroasa si uzura cotidiana. Intoarcerea lui Darius de pe frontul rusesc, fuga sincopata a dezertorului catre o sotie pe care o iubeste cu toata fiinta (si care, estimp, a cedat avansurilor unui horthyst chipes) e cea mai puternica, literar, scena a romanului. Dupa „luni de rataciri si spaime", familia se reintregeste, dar in ce fel trist... Destramarea este inevitabila si, punctand-o, medicul-scriitor nu o mai urmareste pe larg. Exit-ul din povestea lui Darius Pop survine indata si, dupa un intermezzo de prezent asediat, ca de obicei, de silueta Marei, Cassian revine la (ad)notarea unor intamplari care-l privesc intr-un mod indirect. Intamplarile si vietile altora. Din anii razboiului al doilea mondial, suntem proiectati in cei ai realitatii romanesti postrevolutionare; si de la povestea socrului, trecem la cea a unei nore chestionabile, amestecata in tot felul de aventuri si necazuri in lumea interlopa. „Capitolul" nou, tot senzationalist, dar cu doua trepte mai jos, e mult mai putin convingator.
Cassian Robert si, implicit, Augustin Buzura se recalibreaza atunci cand proiectorul este intors asupra celui ce-l manevreaza. Dupa zeci si zeci de pagini de mediere a experientelor altora, medicul vorbeste (scrie) in fine si despre sine. Episoadele in care a fost angrenat, si pe care nu le poate uita, sunt din anii ’50, ai luptelor dintre partizani si reprezentantii „ordinii socialiste"; si dintr-o epoca ulterioara, ceausista, surprinsa in tot absurdul ei. Forta de prozator a lui Buzura se vede, intreaga, in aceste secvente tensionate pana la insuportabil si rulate lent, ca intr-un cosmar. Schematica mi se pare psihologia feminina, definita, asa zicand, serial si categorial. Mara fiind capul de serie, credibil, se salveaza si se tine bine minte ca personaj. Dar toate femeile din roman, indiferent de epoca in care traiesc si de conditionarea sociala, vorbesc in acelasi stil ironic si insinuant, sabotand din interior verosimilitatea realista. In schimb, personajele masculine (Cassian Robert, ca tanar medic de tara, preotul Calistrat Goga, colonelul Onaca) ii ies remarcabil autorului.
Raport asupra singuratatii, deschis prin venirea eroului pe coclauri de munte, langa o statie meteo dezafectata, se incheie simetric prin plecarea de aici a medicului consumat de propria viata intensa, dar avid dupa ale altora. Ce se va intampla cu el si cum va evolua relatia atat de complicata cu Mara, o vom afla din Caietul al doilea.
Nu stiu cum se face, dar in opera unui romancier de varf ca Augustin Buzura, ultima statie pare sa fie intotdeauna urmatoarea.
*) Augustin Buzura, Raport asupra singuratatii: primul caiet, Editura Polirom, Iasi, 2009, 408 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
