Ziarul de Duminică

Cu care mână ne miruim?/ de Alexandru Ciolan

Cu care mână ne miruim?/ de Alexandru Ciolan

Autor: Alexandru Ciolan

02.04.2015, 23:52 1670

Inaugurăm în apropierea Paştelui o nouă rubrică – „Ispitiri duhovniceşti”. Pentru vorbitorul de astăzi al limbii române, „ispita“ este aproape exclusiv „ademenire, tentaţie, chemare spre păcat“. Dacă, însă, citim Sfânta Scriptură, aflăm, încă din Ieşire, cap. 17, versetul 7: „cârtiseră fiii lui Israel şi ispitiseră pe Domnul, zicând: Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?“. Iar în Evanghelii, găsim nenumărate exemple de „ispitire“ a Mântuitorului. De pildă, în Matei, 19, 3: „Şi s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L şi zicând: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?“.

„A ispiti”, în limba în care au fost traduse cărţile noastre sfinte, înseamnă „a întreba, a cere răspuns“. Ortodoxia a avut, are şi va avea mereu întrebări şi răspunsuri. Ispitiri duhovniceşti…

 

La distanţă de numai şase săptămâni, doi senatori (dreptaciul Varujan Vosganian, spre mijloc de februarie, şi stângaciul Dan Şova, spre sfârşit de martie) au oferit, în roluri de eroi tragici, două spectacole jenante de mimare a credinţei. Îngroziţi că ar putea fi trataţi de Justiţie ca nişte muritori de rând, cei doi au ales să includă în strategia de apărare exhibarea unei credinţe de operetă. Pentru a nu-şi pierde statutul de semi-zei, erau dispuşi să pozeze în oameni normali, cu frică de Dumnezeu.

Prestaţia jalnică a celor doi actoraşi lipsiţi de har a stârnit hohotele sănătoase de râs ale presei şi rânjetele sarcastice ale liber-cugetătorilor, care nu puteau rata ocazia de a arăta acuzator cu degetul spre credinţă şi spre credincioşi. Acum, când huiduielile spectatorilor nemulţumiţi de lamentabila reprezentaţie a celor doi senatori par a se fi domolit, riscăm o cronică de spectacol semnată de un ortodox practicant.

Să menţionăm din capul locului că ar fi trebuit să ne prezentăm punctul de vedere încă de la prima punere în scenă, cea datorată lui Varujan Vosganian. Acesta, însă, aparţine unei Biserici vechi-orientale (cea armeană, pre-calcedoniană), în ale cărei rituri nu suntem foarte pricepuţi. Am ales, de aceea, să păstrăm tăcerea. După ce, însă, acelaşi rol a fost jucat de un actor la fel de netalentat ca şi primul, dar care se consideră creştin ortodox (Dan Şova), lucrurile s-au schimbat. Poziţia drept-credincioşilor nu trebuie să rămână neexprimată.

Două lucruri au în comun cei doi: rugăciunea (cu diferenţa că Varujan Vosganian citeşte rugăciunile, urmărit de camerele de luat vederi, dintr-o cărticică, pe când Dan Şova vrea să se afle că s-a rugat, nevăzut, în cadrul unui Grup de rugăciune) şi miruitul (şi aici, însă, îi despart două amănunte: Varujan Voganian se auto-miruieşte, pe când Dan Şova se lasă miruit de o fostă judecătoare devenită, cu de la sine putere, mirodotă – adică preoteasă miruitoare).

Ce e rău în a te ruga? am putea fi întrebaţi. Ei bine, nu e deloc rău să te rogi, ba chiar e foarte bine, cu condiţia să o faci acolo unde şi aşa cum se cuvine: în biserică, în capelă/paraclis, în odaia de acasă ori în ocniţa inimii. Mântuitorul îi ceartă pe farisei pentru că se aşază în scaunele din faţă în sinagogă şi pentru că se închină în pieţe (Luca 5, 43) şi îl îndeamnă pe adevăratul credincios: „Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor... Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie“ (Matei 6, 5-6). Bunului Dumnezeu nu-i plac prefăcătoria, exhibiţionismul şi excesele.

Nici să te miruieşti nu e deloc rău, ba chiar e foarte bine, iarăşi cu condiţia să o faci acolo unde şi aşa cum se cuvine. Dar pentru că în chestiunea mirului lucrurile sunt puţin mai complicate decât în cazul rugăciunii, despre care toată lumea ştie ce este, vom proceda la un mic excurs teoretic şi istoric.

„Miruire“ şi „miruit“, în sensul curent, de ungere a frunţii cu untdelemn, sunt doi termeni greşiţi, impuşi însă de uzul repetat. Sunt relativ noi (ritul miruirii de după liturghie nu este consemnat în cărţile de cult decât cu mai puţin un secol în urmă) şi fac în mod eronat, în mintea majorităţii credincioşilor, legătura cu „mirul“, în terminologia Bisericii: „Marele Mir“, untdelemnul parfumat sfinţit o singură dată pe an, în Joia Mare, de către patriarh şi împărţit episcopilor şi preoţilor pentru a fi folosit exclusiv în două rânduieli: în Mirungere (Taină unită cu aceea a Botezului, administrată, ca şi acesta, unui credincios o singură dată în viaţa) şi slujba de sfinţire a bisericii. Spre deosebire de mirul Mirungerii, care transmite harul dumnezeiesc asupra noului botezat, substanţa folosită în ritul ungerii post-liturgice este un ulei simplu, nepurtător de har, neparfumat şi nesfinţit prin vreo slujbă sau rugăciune anume. Puterea lui binefăcătoare vine de la icoana sfântului din a cărei candelă a fost scos. Originea ritului actual al miruirii trebuie căutată în mănăstiri, în slujbele de priveghere din ajunul marilor praznice, când credincioşii prezenţi sunt unşi pe frunte (sălaş al minţii) cu ulei din candela aprinsă la icoana de pe tetrapod (a sfântului zilei sau a sfântului protector). Din mănăstiri, obiceiul acesta al ungerii frunţii cu ulei din candela sfinţilor s-a extins şi în bisericile de mir (nemănăstireşti), mutându-se însă de după utrenie (slujba de dimineaţă care precede Liturghia), după Liturghie, unde îl găsim şi astăzi, imediat înainte de împărţirea anafurei.

Uleiul acesta din candela sfinţilor nu trebuie confundat nici cu uleiul sfinţit în timpul Sfântului Maslu, spre a fi unse cu el fruntea, mâinile şi organele bolnave ale credincioşilor, spre însănătoşire („Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului“, Epistola Sf. Ap. Iacov, 5, 14).

Ungerea frunţii cu untdelemn („miruirea“, „miruitul“) are loc aşadar în biserică, de obicei după Liturghie ori după vecernie (slujba de seară), şi se face cu mâna dreaptă (cea cu care ne închinăm), de către preotul aşezat lângă icoana zilei, la care credincioşii se închină înainte de a trece prin faţa slujitorului şi, apoi, a lua anafură. Purtarea, în lume, de sticluţe cu ulei plăcut mirositor pentru a ne desfunda nasul (cum a făcut la un moment dat Varujan Vosganian), pentru a ne auto-mirui (cum a făcut acelaşi Varujan Vosganian, cu mâna stângă!) ori pentru a-i mirui pe alţii (cum a făcut în Senatul României fosta judecătoare, preumblată pe la locurile sfinte, de unde s-a întors cu un balsam păstrat ca un talisman în geantă, înfăşurat într-o folie de plastic) sunt tot atâtea acte deplasate – ca să nu folosim un cuvânt mai dur –, fără legătură cu Biserica adevărată şi cu evlavia autentică.

Cu care mână ne miruim? În Senat şi, în general, în politica românească, nu contează – dreapta sau stânga, totuna. Ce trebuie să ştim este că nu trebuie să ne miruim, ci să fim miruiţi – şi nu de oricine, ci de preot, în biserică. Şi că efectele binefăcătoare ale uleiului depind de curăţenia, credinţa şi vrednicia credinciosului miruit.

Cele două scenete de prost-gust la care am asistat în Senat sunt schimonosiri ale credinţei, nu mărturisiri ale ei.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO