Ştiu dintotdeauna tablouriledomnişoarei Cristina* (spun "domnişoarei" din pricina unei sugestiila îndemână, venite din tărâmuri eliadeşti şi întărită, cumva, defaptul că ea e o prezenţă misterioasă şi plăcut descumpănitoare;altfel, dacă nu te laşi prins în convocări livreşti, ea e doamnaŢurlea; şi spun "dintotdeauna" pentru că pictează de când o cunosceu, adică de cinci ani încoace).
Am avut privilegiul (de fapt,cuvântul neoficial este "bucuria") să văd cum se adună, în ani,tablourile ei în casa sa din Vasile Lascăr. La început, după ceerau pictate şi rămate, mergeau, în chip de dar, spre prieteni,apoi au ajuns să străjuiască pereţii sufrageriei. Au promovat, cuintenţii decorative, în bibliotecă, în dormitor, pe culoarelecasei, iar apoi au prins să se stivuiască, serial cumva, cumulativşi deznădăjduitor, precum cărţile companionului ei de viaţă, lapiciorul mesei, proptite lângă scaune sau de uşorii uşii. Am spus"deznădăjduitor", pentru că nu mai izbuteam să le văd. Pictura sa,care fusese un cadou pentru prieteni, un semn de preaplin interiorsau o decoraţiune personalizată de apartament, a devenit treptat şipe nebăgare de seamă un exerciţiu încăpăţânat de meşteşug. Ispravapicturală, altfel spus, nu mai avea parte de simeze, iar asta nudoar prin deliberare personală, ci şi din lipsă de spaţiu locativ,şi era retrogradată la nivel de crochiu, de probă, de eseu, înarhive sui generis, improvizate unde nici cu gândul nugândeai.
Poate că, de fapt, aşa încep toatelucrurile serioase (nu doar artisticeşte vorbind), prin trudă, prinrepetiţie, prin agitarea sistematică şi epuizantă a diapazonului.Prin acordarea zilnică a talentului la provocările momentului şi,de ce nu, ale eternităţii. Pentru că talentul, lăsat doar săfermenteze, nu va însemna mare lucru în lipsa distilărilorrepetate.
Mărturisesc că, o vreme, m-amgândit la intolerantul zeu al muncii, la Stelian Ţurlea, cel care oîmpingea pe Cristina să persevereze, ca la personajul (pe dos, darla fel de strict) al fabulei lui La Fontaine, cea cu găina cu ouăde aur. Am dat chix. Cristina, prin repetiţie, prin exerciţiutrudnic, s-a descoperit pe sine şi a realizat, prin ceea ce faceacum, că un "passe-temps" agreabil şi dezinvolt, pus tenace înoperă, poate aspira să devină prima natură. Pornind de la serii depânze plein-air şi ajungând la peisajul de atelier, inventat,căutat îndărătul ochiului iar nu în afara lui, Cristina a ajuns laexpresia abstractă, cea care, în opinia noastră, i se potriveştecel mai bine.
Cristina Ţurlea este arhitect,adică un om care vede forme şi care îşi proiectează gânduriletridimensional. A descoperit, nu cu mult timp în urmă, că, de fapt,vede lucrurile colorat şi că aceste culori, culoarea, cu care sejoacă atât de iscusit, reprezintă noul ei fel de a vedea formele.Cândva, Lessing spunea că Laocoon, cel din faimoasa sculpturăantică, nu strigă, pentru că strigătul este urât şi pentru căfrumuseţea corpului este singurul scop al artei. Pentru Cristina,rămânând în această adiere clasicizantă, culoarea este un refugiual decenţei şi al perfecţiunii, care nu strigă niciodată şi carecheamă, şoptit, frumosul.
*) Cristina Ţurlea, "Culori şiCuloare", 3-12 decembrie 2010, Sala Octav Doicescu, Calea Victoriei126
În imagini:
1. Intreţesut
2. Intrare
3. În oraşul lui De Chirico
4. Luminile oraşului
5. Sfârşit de vară
6. Debarcader
ass=M)ra�`�`ang=RO>6. DebarcaderPentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
