Ziarul de Duminică

Cum e să fii femeie (III)/ Alex. Ştefănescu în dialog cu Lia Faur

Cum e să fii femeie (III)/ Alex. Ştefănescu în dialog cu Lia Faur

Autor: Stefanescu Alexandru

25.05.2012, 00:07 128

- O să mă urmărească multă vreme imaginea sicriului cu cei doi morţi; mama şi copilul nou-născut... De ce voi, scriitorii, nu evocaţi asemenea momente şi în cărţile voastre de ficţiune, care sunt de obicei un fel de jocuri literare studenţeşti sau descrieri maniacale ale mizeriei, fără nimic emoţionant? Din situaţii, scene şi întâmplări pline de dramatism selectate din realitate de sensibilitatea voastră educată aţi face, în sfârşit, o mare literatură. Dar nu, nu! Să nu alunecăm într-o discuţie pe teme literare!

Ne vom întoarce la anii copilăriei tale, dar înainte de asta aş vrea să-mi spui dacă mai ştii şi astăzi să construieşti căsuţe pentru păsări, să mânuieşti toporul şi ciocanul, să călăreşti?

- Poate că îţi place povestea mea tocmai pentru că nu mi-am propus să-mi amintesc ceva anume. M-am lăsat condusă de întrebare, dar vezi, aveam nevoie de o întrebare, de o curiozitate a cuiva, mă raportam la cititorul din tine, nu la critic.

Imaginez un exerciţiu de luciditate al autorului: să-ţi spun că mai ştiu, ai crede că sunt băieţoasă şi mi-ar scădea, poate, prestigiul feminităţii, să-ţi spun că nu mai ştiu, s-ar putea să-ţi pară rău că m-am pierdut în fuste şi rochii. E un joc, desigur, ce fac acum, îţi voi spune adevărul. Aceste "abilităţi" dobândite în copilărie nu se uită, aş face o căsuţă a păsărelelor, dar cu mintea de atunci, nu foarte finisată şi cu multe găurele.

Pe vremuri, pe când o construiam, mă gândeam la ce văzusem prin cărţi, şi adaptam planul la păsărelele mele, ele trebuiau să fie mai jucăuşe, să aibă parte de intrări secrete. Ajunsesem să şi mănânc în copac. Dealtfel, urcatul zilnic în copaci făcea parte din activităţile mele băieţeşti. Îmi plăceau arborii bătrâni, cu multe ramuri, stejarii, mai ales. Vara şi toamna, bineînţeles, căutam pomii fructiferi, care mă şi răsplăteau pentru efortul meu.

Mânuiesc ciocanul adesea, prin casă, când fixez un tablou sau când sparg nuci, dar cel mai mult îmi place să despic butucii, la ţară, să-mi fac aşchii pentru focul din şemineu. Călăresc rar, vara, însă am o relaţie specială cu caii. Le simt mirosul din depărtare şi îi caut până îi găsesc, ne cunoaştem ca nişte prieteni secreţi. Nu poţi scăpa de ceea ce eşti, chiar dacă îţi schimbi comportamentul, rămâi, în intimitate, acelaşi om, care îşi regăseşte gesturile ca pe o comoară pierdută.

- Oamenii simpli sancţionează, cum ştii, orice abatere de la vechile reguli ale jocului. Cei care l-au poreclit pe copilul Ion Creangă Ion Torcălăul, ca pedeapsă pentru că ştia să toarcă, te-ar porecli probabil pe tine Lia Tâmplăriţa sau poate chiar Lia Tâmplăroaica, dezaprobând, ca să mă exprim în limbaj parlamentar, depăşirea prerogativelor femeii (era să spun: ale celei de-a cincea puteri în stat). În ceea ce mă priveşte, mi s-ar părea, dimpotrivă, foarte şic să te văd bătând cuie cu ciocanul. Ar fi un contrast de efect între feminitatea ta şi forţa brută pe care o presupune această operaţie.

Mă gândesc însă la altceva. Eu îmi reprezint femeia (şi) ca pe o deţinătoare de secrete ale lumii. Ea ştie din ce plante se pot face ceaiuri vindecătoare, ea ştie să liniştească un copil speriat, ea ştie cum se descântă apa scoasă din fântână după lăsarea întunericului. În mintea mea, în orice acţiune a unei femei există şi puţină vrăjitorie (şi vrajă, dar nu despre asta vreau să vorbim acum). Ai simţit vreodată că lumea aşteaptă de la tine, pentru că eşti femeie, să ai un fel de iscusinţă ocultă? Eşti din naştere - sau măcar te străduieşti să fii - la înălţimea acestor aşteptări? Dacă îţi spun "Lia, mă doare capul, trebuie să ştii tu vreun leac, eşti femeie...", poţi să salvezi situaţia? Sau mă ironizezi şi mă trimiţi la medic?

- S-ar putea ca fiecare femeie să aibă aceste iscusinţe despre care vorbeşti, din naştere, de la bunicile, străbunicile, stră-străbunicile ei şi aşa mai departe. Chiar asta mi-a spus, zilele trecute, Cristina, fata care îmi face, din când în când, "mani - pedi", în timp ce-mi ştergea picioarele cu un prosop, că bărbaţii pe care i-a întâlnit ea nu-i cer să fie magică şi nici nu ar aprecia acest lucru. Dar, vezi, ea se gândise la asta fără să o întreb eu, într-o simplă discuţie despre prietenul ei. Din păcate, femeia se adaptează din ce în ce mai mult la nevoia bărbatului, care nu cere prea multe subtilităţi pentru a i se satisface plăcerea.

Când pe Adam l-a înţepat prima albină, ce crezi că a făcut Eva? I-a pus pe rană prima frunză găsită, dar cum Adam nu-i mai zâmbea deloc, nu-i mai spunea că e delicată ca o floare de cactus, a înţeles că nu este ceea ce trebuia. A încercat atâtea frunze până când Adam i-a zâmbit şi i-a şoptit ceva în ureche. Se pare că a fost o frunză de varză sau de pătrunjel, leacuri împotriva înţepăturilor. Ce i-a şoptit, cred că e ceea ce ne dorim, fiecare din noi, să auzim.

Să spunem că aşa-mi imaginez eu tratamentele străvechi. Am crezut mereu în plante şi în calităţile lor tămăduitoare. Bunicile mele erau renumite pentru felul în care îşi tratau bărbaţii şi copiii. Nu mi-a cerut nimeni să învăţ despre aceste leacuri, dar o simt în aşteptarea celorlalţi. Când mă durea stomacul, după ce mâncam măcriş crud, mama îmi fierbea mentă din grădină, când tuşeam spasmodic, tata îmi aducea un fel de ciuperci uscate care conţineau un praf brun şi pe care mama mi le fierbea, când, pe la vreo 16 ani, am vrut să-mi visez ursitul, am adormit având sub pernă busuioc din "floarea Iordanului", mănunchiul cu care stropeşte preotul, când sfinţeşte casele. Nu am luat vreun medicament până la 15 ani, şi atunci o aspirină, care mi s-a şi topit pe limbă. De aceea, cred în atingeri, în forţa gândului, în masaj.

Când pe el îl doare ceva? Încerc să-l vindec cu tot felul de infuzii. Pe care uneori le acceptă, alteori nu. Probabil că tot ce fac pare o joacă şi de aceea nu primesc de fiecare dată încrederea în "fiertură". Nu am întotdeauna habar de leacul potrivit, dar încep să-l caut, pretind că ştiu, uneori chiar simt ce i-ar putea face bine, cred că multe lucruri simţim noi, femeile.

Când îl doare capul… E un moment foarte bun să mă aşez în spatele lui şi să-i cuprind tâmplele în palme, să i le masez cu vârful degetelor. Să-i prepar o infuzie cu frunze de mentă, levănţică, iasomie şi busuioc, sau măcar câteva dintre ele, să-i ţin capul în poală.

Îmi amintesc o întâmplare petrecută demult, cu un băiat care a vrut să-i ţin capul pe genunchi. I-am îndeplinit dorinţa, dar am avut senzaţia stranie că, deodată, are doar cap, şi l-am privit tot timpul cu o cruzime duioasă. E o forţă pe care o ţi-o dă îngrijirea unui bărbat, îl simţi dependent de tine şi îţi joci rolul de femeie-mamă cu cea mai mare graţie, însă gata oricând să-ţi schimbi costumul în femeia-panteră.

Magia ne e la îndemână, nouă, femeilor, ne place să o trăim, dar şi să o descoperim în bărbat, îl atragem, îi întindem curse subtile, dar el rămâne, de multe ori, precum profesorul Gavrilescu al lui Eliade, năuc, adormit în rutina zilnică şi prejudecăţi. Nu ne înţelege limbajul, ne judecă uşor, cu aceeaşi măsură care lui îi place, iar noi acceptăm, habar nu am de ce!

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO