- Domnule Dan C. Mihăilescu, e ceva vreme de când n-aţi mai stat de vorbă cu „Ziarul de duminică”. Îmi place să cred că prilejul acesta, anume că treceţi pragul vârstei de 60 ani, este unul foarte nimerit. Vă simţiţi criticul la tinereţe? Se schimbă ceva, în afara prefixului?
- Cred că doi ani au trecut de la ultima noastră convorbire pentru ZD, aşa că mulţumesc pentru gândul bun. Dat fiind coté-ul meu infantil, abia pe la 50 de ani am simţit că am ieşit de-a binelea din facultate şi am ajuns om „la casa mea”. Rezultă că acum, la 60, deşi organic sunt putred ca un octogenar, mental şi sufleteşte mă simt neobosit, autohărţuitor şi doldora de proiecte ca la începutul anilor ’90. Din cât este mai descurajant totul, dintr-atât îmi înfloresc şi mi se zbenguie în minte idei dintre cele mai năstruşnice. Mai ales că bătrâneţea te dispensează de temeri, obligaţii şi dorinţe profesionale, te alintă cu nepăsări luxuriante şi-ţi stimulează prejudecăţile benigne, te încetineşte cu spor şi te fixează în acea înţelepciune ardent visată în adolescenţă, dar abia acum rumegată cu voluptate.
- Aţi mai spus-o de multe ori, vă întreb încă o dată, pentru că iată, intraţi curând în al cincisprezecelea an de „Omul care aduce cartea”. Cum v-a schimbat viaţa această emisiune?
- Am tot spus-o, într-adevăr, dar nu mă sfiesc s-o repet: radical. Mi-a schimbat fundamental existenţa. Mi-a dat, adică, tot ce nu am avut niciodată: siguranţă de sine (ba chiar m-a împins încetişor către un soi de nepăsare copilăresc-vanitoasă, împotriva căreia, n-aveţi grijă, lupt constant), dimensiunea publicului, plus un amestec parşiv de plăcere şi responsabilitate, de prestigiu şi putere. M-a decomplexat de bâlbâială, mi-a destupat latenţele exhibiţioniste şi mi-a desfoliat histrionismul bufonic. Mă felicit, însă, că nu m-am lăsat amăgit nici o secundă în materie de telegenie şi mai ales că nu am renunţat nicidecum la ceea ce reprezintă esenţa fiinţei mele literare: scrisul în singurătate, pe subiecte de nişă.
- Aţi regretat vreodată că aţi abandonat lucrul de birou şi arhivă pentru exuberanţa televiziunii, în lumina reflectoarelor? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce?
- Am să mor, vezi bine, cu nostalgia marilor sinteze visate în studenţie: enciclopedia lumii româneşti prin biografia şi opera lui Caragiale, povestea generaţiei ’27 în comparaţie cu paşoptismul şi junimismul, teatrul poetic românesc, opera eminesciană analizată prin grile celebre precum Bachelard, Béguin, Durand, Hugo Friedrich, Jung, Poulet ş.a. Duc dorul celor zece ani de Biblioteca Academiei, când am colaborat la Bibliografia I.L..Caragiale şi citeam Vremea şi Cuvântul cot la cot cu Zigu Ornea în Sala III. Un dor bine căptuşit, însă, cu bună resemnare: dacă aşa s-a întâmplat, înseamnă că aşa a trebuit să fie. Ah, să nu uit regretul că publicul emisiunii mele de la Pro tv ignoră faptul că, de bine, de rău, în aceşti ani „de sticlă”, adică de risipire frivolă (vorba lui Eugen Negrici: ăştia nu te scot din „butaforie ambulantă”), am publicat cărţi despre Eminescu, Caragiale, Cioran, ediţii, antologii, traduceri, cărţi despre literatura română contemporană ş.a. Când alegi de bună voie să te poziţionezi la răscruce, e normal să-ţi asumi nu doar avantajele, ci şi riscul de-a fi ignorat de ambele părţi.
- Vă consideraţi cumva, în acest moment, om de televiziune? Sunteţi un Bernard Pivot al românilor?
- Doamne, păzeşte! Om de televiziune eu!? Aşa ceva niciodată! Şi nici Pivot, chiar dacă aşa i-am fost prezentat recent părintelui Apostrofurilor („un BP al românilor”), când i-am prefaţat traducerea românească a Dictionnaire amoureux du vin. Numai influenţa lui Nicolae Manolescu pe piaţa noastră literară a anilor’80 i se poate compara. Ce-i drept, nu o dată am visat să fac Apostrofuri. Ultima dată ştiu că era vorba de Caragiale : Ioanei Pârvulescu îi apăruse Lumea ca ziar, lui Vartic i se reedita ediţia din... a Momentelor, în teatre tocmai montaseră piese caragialiene Purcărete şi Cornişteanu, iar la tv. se redifuza De ce trag clopotele, Mitică?, astfel încât taaare i-aş fi adunat la o masă rotundă pe toţi, la final de an cu centenar Caragiale.
- Scrieţi într-un ritm alert, anul şi cartea, uneori două cărţi pe an, cum se întâmplă în 2013. Sunt acumulările de până acum? Sunteţi grăbit, pentru că aveţi prea multe de spus?
- Trag în secret nădejde să nu fie vorba de acea grabă specifică intratului în anul morţii, dar adevărul e că nu prea mai vreau să pierd vremea. Plănuiesc să scriu despre corespondenţa lui Eliade, Odobescu, Maiorescu, Kogălniceanu, Goleşti, Ghica şi Alecsandri, ca şi despre Ioan Alexandru. Sigur că mă alin frecvent cu convingerea lui Noica precum că numai după şaizeci de ani ajungi să-ţi dai adevărata măsură culturală, dar asta nu spre delăsare, ci tocmai către muncă te îndeamnă, nu-i aşa ? Altminteri, ce altceva să mai aştept de la viaţă şi ce altceva să fac, de nu să scriu ? Vorba lui Beckett : „Bon qu’à ça”.
- Ca să reiau un titlu dintr-una dintre cărţile dvs, sunteţi „omul cu mai multe sertare”?
- Aoleu, păi asta-i formula în care de obicei îmi place să-i cuprind pe Andrei Pleşu şi Mircea Cărtărescu, oameni înzestraţi cu varii talente, care pianotează dezinvolt pe cele mai contrastante claviaturi. Se vede treaba că, alegând tocmai un titlu ca ăsta, voi fi mâncat vreun gest... manqué, de trufie disimulată. La drept vorbind, ştiu că mi-am debusolat mulţi inamici tot trecând aiuritor de la istorie la critică literară, de la Caragiale la Cioran, de la Revel la Ionesco, din arhivistică la tv. Măcar de-ar fi pline toate sertarele.
- Ce-i lipseşte vieţii culturale româneşti şi aţi vrea din tot sufletul să se împlinească? Ce-i lipseşte vieţii literare şi aţi vrea să se împlinească?
- Vieţii culturale, în general, i-ar prinde bine o temeinică suită de politici cultural-constructive la nivel naţional. O constantă şi nepolitizată susţinere de etanş profesionalism, făcută cu bună credinţă, cât mai obiectiv şi mai înţelept, cu strategii şi nu cu improvizaţii, cu bun instinct concurenţial şi solide capacităţi manageriale. O susţinere deopotrivă dinspre instituţiile statului şi dinspre mecenariat. Cazul distrugerii ICR - Andrei Marga este un exemplu copleşitor pentru geniul românesc al autosabotării, pentru blestemata noastră voluptate de-a contempla cum se alege praful de ceea ce tocmai construisem. Din’90 încoace cultivăm bezmetic, sinucigaş, aceeaşi maniheită, mania disjuncţiei, patima lui sau-sau, în defavoarea coagulării, a sintezei şi alchimiei contrariilor. Nu întreţinând războaie culturale şi potemkiniade de doi bani (gen Preda vs. Barbu în ceauşism, sau, apoi, Noica vs. Marino, Sebastian vs. Eliade, Norman Manea vs. Cărtărescu, Marius Oprea vs. Tismăneanu, Polirom vs. Humanitas, Breban vs. Manolescu etc.) pustiitoare pentru ambele tranşee, ci, dimpotrivă, selectând şi valorizând ceea ce conjugă şi fructifică, nu ceea ce dezbină şi dizolvă. Iar, în particular, viaţa literară are urgentă nevoie de un spor masiv de creativitate. Se consumă energii uriaşe pe ridicole cabale de breaslă, pe răzbunări stupide, campanii inutile şi comploturi-bumerang. Dacă măcar câteva procente din furia asta distructivă ar fi economisite şi valorificate estetic, nu ne-am mai chinui la sfârşit de an să numărăm pe degetele unei mâini romanele realmente nominalizabile la un premiu sau altul.
- Cum ar arăta lumea ideală pentru literatură? Nu cumva tocmai tulburările de acum sunt productive?
- Ei, da, e şi asta o versiune plauzibilă. Adică e filosofia de viaţă tip Stelian Ţurlea, perfect pliată pe însuşi stilul Pro tv şi marca Adrian Sârbu, prin care contradicţiile devin productive odată ce sunt lăsate să zburde cu fair-play, iar negativul e valorizat cu sistemă, fără scrupule, dar şi fără prejudecăţi păguboase. Am mai spus-o, dar nu strică s-o repet: dacă vituperările lui Radu Aldulescu anti-Cărtărescu vor conduce la o vrednică pereche pentru Amantul colivăresei, atunci jos pălăria. E numai un simplu exemplu, categorial.
- Aţi întâlnit în ultimii ani enorm de mulţi tineri, studenţi şi elevi. La ce concluzie aţi ajuns după întâlnirile acestea? Sunteţi optimist în legătură cu viitorul?
- Nu. Optimist, încrezător în viitor nu am cum să fiu. Dar sunt mai cuminte, ceva mai liniştit, mai înţelept poziţionat şi bine resemnat. Copiii şi adolescenţii erei Harry Potter-Tolkien nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât strămoşii lor din epoca Huck Finn, Pif sau Cireşarii. Setea de libertăţi, insurgenţa, ca şi foamea de suflet, experienţe şi aventură, rămân neschimbate, indiferent de recipientul în care se năpustesc energiile. Multe depind de noi, totul depinde de ei.
- În Convorbirile cu Daniel Cristea-Enache, carte apărută anul acesta, vorbind de generaţia 27 vă comparaţi ca energie coagulantă, cu Petru Comarnescu. O să mai scrieţi istoria acestei generaţii, cum v-aţi dorit cu ani în urmă?
- Minus, desigur, colaborarea lui „Titel” cu Securitatea. Nu, de scris de unul singur o adevărată istorie a generaţiei’27 nu mai poate fi vorba. În cazul meu, bineînţeles, altminteri aş fi încântat s-o văd realizată de Paul Cernat, dacă nu cumva otrăvurile ideologice şi reacţiile pamfletare cărora le cedează tot mai des îi vor epuiza capacitatea de sinteză. În schimb, ceea ce aş face cu plăcere ar fi să coordonez un volum colectiv, de şase, şapte oameni, nu mai mult, care să coreleze paşoptismul, junimismul şi iorghismul cu criterionismul, să pună corect în balanţă liniile Nae Ionescu şi D. Gusti, avangardismul şi gândirismul, trăirismul şi experimentalismul, hitlerismul şi stalinismul deghizate în gardism ş.a.m.d. Lac să fie, că broaşte (încă) avem.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
