Dan Doboş s-a născut în 1970 la Iaşi. A absolvit Facultatea de Inginerie Chimică din cadrul Universităţii tehnice „Gh. Asachi” Iaşi, cu o licenţă în tehnologia produselor cosmetice. Ulterior a devenit redactor-şef al cotidianului Evenimentul, regional al Moldovei. Din 1988 a devenit membru al cenaclului Quasar din Iaşi, în al cărui fanzin a publicat numeroase schiţe şi povestiri. Debutul în volum s-a produs în 1999 cu romanul pentru adolescenţi „Elefantul în bostănărie”. A devenit cunsocut odată cu publicarea Trilogiei „Abaţia” (2002-2005). În anul 2011 a apărut DemNet, prima carte a unei noi serii. În afara de povestiri, romane şi editoriale, Dan Doboş mai scrie piese de teatru şi este traducător.
– Când jurnaliştii, lumea în general se gândesc la dvs, apăreţi drept autorul „Abaţiei”. Presupun că vă simţiţi bine ştiind că una dintre cărţile dvs a intrat într-un fel în conştiinţa publică. Dar dvs cum vă vedeţi – autor al unei cărţi, fie ea şi trilogie, prozator, prozator SF, dramaturg, traducător, ziarist, editor, director de mare bibliotecă? Aţi făcut cam de toate...
– Şi o să mai fac! Mă atrag cariera politică şi diplomaţia culturală... Poate că nu întâmplător sunt născut în aceeaşi zi cu J.K. Rowling, „mama” lui Harry Potter. Ea spunea că, la fel ca şi mine, îl idolatrizează pe Michael Jackson, dar că nu va cădea în greşeala marelui star american, care a încercat perpetuu să-şi egaleze performanţa cu albumul „Thriller”. JK Rowling susţine că nu va încerca niciodată să scrie o altă serie de succesul lui Harry Potter, iar eu nu voi continua „Abaţia”. Şi nici nu sper să mai am acelaşi succes... Viaţa e o avalanşă de provocări. Recunosc smerit că deocamdată, în calitate de bibliotecar, am luat destul de personal provocarea de a-i face pe tinerii ieşeni să citească. Probabil că urmează provocarea doctoratului în „strategii literaturizante în ficţiunea de gen”. Fiecare zi e o nouă catastrofă, aşa cum obişnuiesc să glumesc cu soţia mea pe seama situaţiei noastre financiare, adesea precare.
– Cum vedeţi literatura SF de azi? Puteţi contura o scurtă imagine? Ce nu se face şi ar fi imperios să de facă pentru promovarea acestui gen literar pe care unii critici îl desconsideră?
– Oh, e aşa de mult de zis! În primul rând, eu consider a fi SF literatura accidentului ştiinţific. Ştiu că, înclusiv pe spaţiul românesc, există tot felul de teoreticieni, care unii postulează moartea SF-ului, alţii proclamă supremaţia absolută a genului, fără să îl definească limpede. Eu nu ezit să separ peisajul futuristic de intriga de sorginte ştiinţifică. Trecând peste definiţia aiuritor de pleonastică de „ficţiune speculativă” şi păstrându-ne echilibrul în domeniul judecăţilor estetice, trebuie să spunem că SF-ul românesc e prins între atacul unor oameni deosebit de talentaţi şi valoroşi din punct de vedere literar, dar care nu „strivesc corola de minuni a lumii”, cum ar fi Liviu Radu, Michael Hăulică sau Sebastian Corn şi contribuţiile unor veleitari cu oarecare cultură ştiinţifică, dar fără criterii estetice în domeniul literaturii. În final, răspund celei mai dureroase întrebări a SF-ului românesc: de ce ne desconsideră critica? Fiindcă nu facem (pluralul e strict de solidaritate!) nimic ca să îi uimim pe amatorii de ficţiune literară clasică.
– Unde ne aflăm faţă de alţii?Vă întreb pentru că, traducător fiind, între altele al unor cărţi foarte vândute, sunteţi mult mai în temă decât confraţii care doar scriu...
– Suntem extrem de departe. Şi o să vă explic de ce: mediul literar-comercial românesc nu permite existenţa scriitorilor profesionişti, nici măcar în domeniul ficţiunii de gen, adică în acea parte a ficţiunii legitimate de consum. În România se cumpără de patru ori mai puţine cărţi decât în Ungaria, unde populaţia e considerabil mai redusă. E deci simplu: suntem amatori.
– De unde aveţi pasiunea pentru SF?
– De la Jules Verne. După ce i-am devorat opera până la zece ani, am decis că nu vreau să fiu altceva decât scriitor. SF. Atât familia, cât şi profesorii mei au avut oarece probleme să digere în jurul anului 1980 decizia asta. Familia nu şi-a revenit nici acum...
– Am citit texte în care „Abaţia” dvs a fost comparată cu celebra „Dune”. Care vă este părerea? Vă întreb pentru că, în câteva articolaşe pe blog eraţi foarte modest, socotindu-vă în urma unor scriitori SF români...
– Nu contează cum o percepe publicul! Analogia cu „Dune” a fost o schemă de marketing a editurii Nemira, la care eu nu m-am putut opune! Nu ştiu dacă a funcţionat pentru ei. Cert e că mie mi-a adus doar deservicii, în sensul în care mulţi cititori mi-au spus: faină carte, dar nu e Dune! Bun, ştiu... în fond era romanul meu de debut în SF. Dune e cea mai importantă carte a genului. Acum, în ce raport mă aflu cu scriitorii români, fără modestie consider că există două clasamente: cel al valorii literare, în care nu m-aş situa niciodată înaintea prietenilor mei Liviu Radu, Michael Haulică şi Sebastian Corn şi cel al vânzărilor, în care eu conduc fără îndoială. Decideţi dumneavoastră ce e mai important pentru SF!
– Care este istoria aceste trilogii „Abaţia”?
– Istoria e simplă: Vlad T. Popescu, în calitatea sa de director la Nemira, a crezut în această carte, pe care am lucrat-o împreună după toate regulile publishing-ului american. După ce a citit romanul iniţial, mi-a „tăiat” ultimul capitol, provocându-mă să scriu o trilogie. Eu am acceptat... Problema e că Vlad a plecat de la editură înainte de finalizarea proiectului, iar Nemira a ezitat să publice şi volumul al treilea. L-am publicat la editura proprie şi din banii pe cartea aia am plătit trei sferturi din maşina Nubira 2 cu care merg şi acum.
– Aţi primit mai multe premii pentru cărţile dvs. V-au ajutat acestea în promovarea scrisului?
– Deloc. Am şi spus că aş schimba oricare dintre premiile mele (şi chiar le-am luat pe toate în România) pentru o mie de cititori în plus ai următoarei mele cărţi.
– Presupun că sunteţi foarte apropiat de autorii români de SF. Aţi putea face o ierarhie între ei? Ce aduc ei nou în domeniu?
– Tocmai fiindcă sunt apropiat de ei nu voi face ierarhii! Nou? Cei trei pe care îi tot pomenesc inventează în România tot felul de lucruri. Citiţi Radu, Hăulică şi Corn!
– V-aţi comparat unul dintre romane cu un Logan. De ce?
– Era un context mai special. Dar asta nu schimbă aprecierea mea pentru maşina românească a săracilor. La ziarul la care am lucrat, am avut o mulţime de maşini Logan. Mi-aş dori ca romanele mele să fie la fel de bune şi de recunoscute afară ca maşinile Logan. Nu mă dau vreun Mercedes... Cred că stadiul la care e literatura SF la noi nu ne îndreptăţeşte la mai multe speranţe decât cele cuprinse în comparaţia de care vorbiţi.
– Scrieţi foarte mult pe blog, pe teme diverse (site-ul are un nume foarte sugestiv – „sălaş digital”!). Consideraţi că e un mod de promovare a activităţii dvs.
– Am crezut o vreme. Acum, am senzaţia că vorbesc singur.
– Cum e să fii în acelaşi timp şi director al unei mari biblioteci? Cât de mare e birocraţia cu care trebuie să vă luptaţi, sau s-au mai schimbat unele lucruri?
– Incredibilă e birocraţia! Regret adesea mediul privat, în care nu exclud să mă întorc destul de curând. La stat, oamenii sunt altfel, regulile sunt aberante, scopul e adeseori obliterat de mijloace. E tare greu...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
