Daniel Vighi – înainte de toate scriitor, mai apoi restul, adică prof de literatură contemporană la UVT, înainte vreme acelaşi, preda vechea până la paşoptiştii lui Ion Ghica. Tot sus pomenitul practică activismul civic şi cultural în cadrul Asociaţiei culturale ARIERGARDA (o găsiţi pe net!) cu Viorel Marineasa cu care a străbătut decenii fără să se plictisească şi să se certe aspru vreodată, un fel de tibia şi peroneul, cum zicea un contemporan. Tusea şi junghiul, adăugăm noi. Ariergarda, care vrea să spună „cei ce vin din spate”, are o seamă de acţiuni cu scriitori, plasticieni şi muzicieni amestecaţi cu studenţi voluntari de la Litere. Intervievatul merge în fiecare an la munte, la Festivalul internaţional de la Gărâna, unde vă îndemnă şi pe domniile voastre să ajungeţi, cântă acolo, pe buştenii din Poiana Lupului, la o mie de metri, printre brazi şi un cimitir sătesc al nemţilor pemi, toată noaptea, nume grele ale jazzului mondial, vi-l spun pe Jan Garbarek şi-i destul!
Scriitor fiind, scrie cărţi de proză şi de eseu, de reportaj şi documentar pe care uneori le amestecă precum jucători de şeptic între două partide pe trenul muncitoresc Timişoara-Lipova sau la mesele duminicale din Parcul Central (de lângă Catedrală) din Timişoara. Aşa cum stă bine unui textualist-experimentalist-pokerist cărţile sunt citite mai mult nu, dar sunt analizate mulţumitor. Principalul e că autorului îi place să împletească (să ştricuie, se mai spune) la andrelele textuale, restul e mai puţin demn de luat în seamă.
- Domnule Daniel Vighi, în toamna anului trecut, când vă lansaţi „Istoria din cutia de pantofi”, apărută la Editura Cartea românească, declaraţi, admirabil: „Ceea ce ţineţi în mâna este un pistol-mitralieră Akaem bun pentru gherila apărării patrimoniului istoric urban a două oraşe ameninţate: Timişoara şi Lipova. Autorul cărţii duce lupta aceasta, iar gloanţele sunt proza, ca detonator, şi documentul istoric, ca praf de puşcă.” A avut efect lupta dvs? S-a schimbat ceva cu „bietele vechituri ce ne însoţesc viaţa pe care o ducem mai mult la mall şi la fast-food”?
- Aş începe cu istorisirea unei stări de spirit pe care o aveam pe la începutul anilor nouăzeci, când mă uitam să văd cum începe lumea să-şi facă buticuri sau „budiguri”, cum le spunea bunica soţiei din satul Parţa, nu departe de Timişoara, octogenara se adapta printr-un aggiornamento sui generis când ne spunea „de-acum nu mai avem dugheană, avem budiguri”. Aşadar, le urmăream cum se nasc şi-mi plăcea când apăreau una câte una „budigurile”, le percepeam ca pe semnalul că ne despărţim de vechea orânduire şi, aşa, se împlinea ceva oprimat din vremuri vechi: micul meseriaş, pantofarul independent, turcul cu alişverişuri (rahat cu migdale, şerbeturi şi halva aromată) sosit în Lipova, orăşelul copilăriei mele, în care poposeau negustorii turci de pe insula Adakaleh cu fesul decolorat care semăna cu acela al personajelor din teatrul oriental de lumini şi umbre cu eroul otoman Karakoz. Adăugaţi aici ţiganii aurari care lucrau podoabe la cerere cu o mică nicovală şi scule mărunţele. Ăsta era capitalismul la care mă uitam cu o reverie nostalgică după ceva căruia nu-i ştiam numele. Pe lângă budiguri, prin anii nouăzeci, în pomenitele stări de spirit al şpaţirului pe străzi şi hudiţele Timişoarei de după revoluţie, mă zgâiam să văd semne cât de mici ale modernizării caselor: termopane occidentale, gazon, orice aducea cu „minunăţiile” pe care le-am văzut atunci, în vara lui 1990, când am ieşit prima dată în lume, la familia cumnatului din orăşelul-staţiune Königswinter, undeva pe malul Rinului.
Între timp, odată cu trecerea anilor am revenit la ceea ce mi-a plăcut dintotdeauna, clădirile vechi, gangurile în care istoria miroase a cenuşă, varză stricată, urină de pisică, pervazurile de pe străzi adăpostite sub umbra băgrinilor şi a duzilor, unde bătrâne doamne interbelice aşază între geamuri străvechi perne cu paie pentru izolarea termică, muşcate în ghiveciuri improvizate din foste cutii de conservă cu fasole, mucegaiuri, porţi, numere de case, frumuseţea damblagită a mânerelor de fier forjat de la porţi din secolul Kakaniei, chei uriaşe tot de pe atunci, frumuseţea decrepită a ornamentelor de pe frontoanele cu arhitectură jugendstill, cu amoraşi şi chipuri schimonosite din mortar, cu zugrăveala căzută sub praful înnegrit al oraşului. Mai apoi, mi-a fost dat să văd că toată lumea se ruşina cu vechiturile astea, că – orbiţi dintr-o sărmană fandoseală de provinciali ai Europei – ne ruşinam cu existenţa lor şi, în loc să le zugrăvim, să curăţăm lemnul bătrânelor porţi baroce imperiale, le schimbăm cu altele fără chip, producţii de serie dintr-o lume a unui design hollywoodian de niciunde. Şi am simţit nevoia să le sar în apărare. Iată, spre exemplu, cutare clădire frumoasă secession din Piaţa Traian din Timişoara este sluţită de „amenajările” unui domn avocat care şi-a „dichisit” biroul la parter stricând armonia tuturor ferestrelor cu cercevele din lemn vechi, cu ornamente sculptate care aşteptau renovarea pentru a-şi arăta frumuseţea. Domnul acela, altfel un măgar obraznic cu cravată, şi-a trântit ditamai geamuri cu termopane, şi-a tras în dreptul lor o zugrăveală tifel roz-bombon, a mai tras nişte trepte din marmură direct de la trotuar spre biroul avocaţial. Cum să taci în faţa acestui viol!?
- Spuneaţi într-un interviu mai vechi că în tinereţe aţi avut un respect paralizant pentru literatură. Când v-aţi eliberat? Ce s-a schimbat?
- În tinereţea multora dintre optzecişti, literatura era Alfa şi Omega. Puteai fi orice, spre exemplu, profesor navetist la şcoli de la sate precum Gheorghe Crăciun sau Alexandru Muşina, ori librar ca Mircea Nedelciu: literatura mântuia totul, asceza în numele ei dădea sens vieţii şi savoare unei implicit-explicite fronde a Puterii. Puteai fi, cum se spune, rupt în fund, puteai fi beţivan la Casa Scriitorilor cu Virgil Mazilescu, dacă aveai valoare literară confirmată, totul era bine, aşa existai dincolo de trecătoarele tale avataruri sociale, ba chiar împotriva lor, într-o sfidare tonică. Exemplul a rămas atunci (ca şi astăzi) MeI, greu de uitatul domn poet şi traducător Mircea Ivănescu.
Îmi amintesc cum rătăceam într-o dimineaţă de toamnă târzie, luminoasă şi rece, după o noapte de beţie prelungă, ca un blues din anii de început, pe uliţele cartierului Mehala din Timişoara, eram muţi, palizi şi mahmuri, cu un vag aer de boschetari pe care-l juca şugubăţ MeI, eu îl însoţeam fascinat să-l pricep, să-l regăsesc dincolo de lumina piezişă de verandă a poemelor sale. Îmi amintesc că l-am întrebat (tocmai publicase Ulisele joycean şi a primit un premiu important din Anglia), i-am pus această întrebare de june năvalnic, şi anume dacă merge să-şi ridice respectiva distincţie, şi-mi aduc aminte, ca azi, cum s-a uitat cu ochelărocii aceia vetuşti la mine, cu un soi de oftat melancolic jucăuş în care nu credea (şi tocmai de aceea îl juca dintr-o pornire postmodernă de a deconstrui melancolia romantică, ţinând-o totuşi aproape) mi-a spus cu un oftat pe măsura parantezei de mai sus printr-un apelativ ceremonios, potrivit aspectului de semiboschetari pe care rarii trecător din toamna aceea matinală, târzie, rece şi luminoasă, ni le vor fi acordat: „tinere coleg, cum să merg acolo cu paltonul acesta”. Avea unul superb, vechi, ponosit, care-mi aducea atunci în minte silueta unui gestionar al unui Centrocoop situat nu departe de gara orăşelului prunciei mele. Aşa era pe atunci literatura: avea îngeri şi draci, avea rai şi iad, era biserică şi birt.
Şi a venit revoluţia, imaginea din noaptea din 17 decembrie din Piaţa Operei în care am văzut doi soldaţi târând cadavrul împuşcat al unui tânăr spre un camion cu prelată. Din acel moment literatura s-a chircit deodată, a devenit mult mai puţin, odată cu privirea îngrozită cu care am scrutat scena aceea, era noapte, trecut de ora 23, locuiam la etajul al şaselea în blocul din faţa Catedralei – de acolo am văzut grozăvia. Am priceput mai apoi, în lunile şi anii mulţi care s-au scurs de atunci, că literatura nu este Alfa şi Omega, că viaţa adevărată nu este menită să sfârşească într-un vers, ci într-un trup ciuruit de glonţ. Am simţit deodată că mai importantă decât literatura este libertatea pe care, iată!, nu mi-am dorit-o atât de mult precum mortul acela tânăr, şi asta chiar dacă fusesem, nu-i aşa?, scriitorul care sfida în numele artei pentru artă, propaganda naţional-comunistă, şi eram mândru că făceam asta. Toate iluziile „luptei în numele rezistenţei culturale” s-au năruit acolo, în 17 decembrie, ora 23, pe când mă holbam îngrozit (şi laş) de la etajul şase, ascuns după perdea.
La ce te ajută literatura, când treci prin asemenea clipe? Ce mai poate dumneaei motiva, justifica şi mântui? Ce am făcut eu în toată vremea când tânărul acela a tânjit după libertate mult mai mult decât mine? Ce sunt, din această perspectivă, scriitorii interesaţi de artă pentru artă, de libertatea de a da cu şopârla în autorităţi, în vreme ce mulţi alţi tineri asemenea aceluia erau împuşcaţi pe fâşia de frontieră de la pichetul Valcani Câmp, la graniţa cu Iugoslavia. Acolo am fost în anul 1975, ca soldat cu termen redus, absolvent de liceu, cu puşca pe umăr preţ de trei săptămâni, şi nu am avut parte de „festivalul Mamaia” – numele soldăţesc al operaţiunilor de prindere şi adeseori împuşcare din vremea verii a infractorilor de frontieră. Şi cu toate că am ştiut toate astea, am tăcut, am băgat şopârliţe, am urât pe ascuns şi mi-am construit alibiuri. Ce poate fi libertatea în această situaţie? Mai nimic! Ce poate fi afirmaţia filozofului Noica referitoare la faptul că-l poţi citi pe Platon la lumânare (chiar aşa se petreceau lucrurile seara!) şi poţi fi liber. Nimeni, îmi spunea filozoful, nu-ţi poate lua libertatea spiritului, a reflecţiei adânci, a meditaţiei la lucrurile ultime şi definitive ale existenţei noastre.
Credeam asta în numele artei, al literaturii, al nobleţei de a fi în areopagul fiinţelor libere care sunt aşa în ciuda adversităţilor. Numai că în seara de 17 decembrie, orele 23, acolo după perdea, am priceput vag ceea ce astăzi ştiu bine: şi anume că libertatea spiritului nu este „toată” libertatea, că libertatea este şi mai umilă, şi mai proastă – libertatea de a nu petrece noaptea la lumânare din cauză că cineva vrea asta, libertatea de a refuza public, în gura mare, interdicţia de a circula cu maşina personală în funcţie de numărul de înmatriculare: o duminică da, alta nu. Era şi asta libertatea, nu doar aceea a spiritului. După cum libertate este şi faptul că trebuie să poţi să spui semenilor, tu filozoful, scriitorul, profesorul de la catedră, hipsterul sau IT-istul, toată libertatea de care oamenii au nevoie, nu doar o parte a acesteia, chiar nobilă fiind. Prin urmare, astăzi, pentru mine, literatura este (doar) o modalitate, printre altele, de manifestare a unei fiinţe libere. Atât şi nimic mai mult!
- Aţi editat acum aproape zece ani o carte experiment grafic, împreună cu Viorel Marineasa. Care a fost impactul? Aveţi în proiect o repetare a experimentului?
- Mult mă mir că mai ştie cineva de cartea aceasta pe nume „Fharplan für die Sixties”. Este o cărticică în germană (în traducerea lui Gerhardt Csejka) şi română, scrisă la mai multe halbe de bere, un fel de dicţionar ludic, ironic, autoironic, zeflemisitor cât se poate, cu umor molcom despre literatura underground din Timişoara anilor optzeci, plină de poeţi muncitori, chelneri iubitori de poezie surrealistă, un talmeş balmeş mişto. Cărticica este pe româneşte cu litere negre pe fond negru, pe nemţeşte cu foi negre şi litere albe. În josul paginii, colţul din dreapta, se află fotografia subsemnatului, în română cu ţigara în gură, în germană cu paharul cu bere. Fotografiile poartă titlul semnificativ: bem (wir drinken) respectiv, fumăm (wir rauchen). Fotografiile sunt plasate pe fiecare pagină, în aşa fel încât, dacă răsfoieşti destul de repede, poţi vedea cum fumul ţigării şerpuieşte leneş, iar paharul cu bere este golit cu poftă reţinută, aşa cum obişuiesc (din politeţe) căruţaşii din cartierul timişorean Kuncztelep, după ce presară sare pe buza halbei. Cât despre receptare, pot să spun că experimentul nostru este necunoscut ca Bigfoot, nici nu cred că s-ar putea altfel când scrisul epic de astăzi are alte griji: cum anume să aibe tiraje, cum anume să fie pe placul cititorului occidental, la adică, în cazul unei traduceri. Experimentul în literatură este (şi acesta) o formă de libertate pe măsura noilor cenzuri ale marketingului, ale vânzărilor, ale audienţei. Altă lume, alte cenzuri!
- Sunteţi considerat un optzecist. Vă socotiţi si dvs la fel? Prin ce anume se caracterizează optzecismul din punctul dvs de vedere?
- Ca să fiu în tonul unei întrebări anterioare, optzecismul este expresia unei aspiraţii democratice şi liberale, o dorinţă de şampon Fa şi tricouri Nike, de bluesuri şi muzică de discotecă, deschiderea poemului spre universul staţiei de tramvai cu vrăbiile de acolo, tot felul de chestii mărunţele dintr-o lume cehoviană. Adăugaţi aici enorma plăcere a scrisului, a scriiturii, a textuării şi semnificării, intertextualizării şi metatextuării, adăugaţi aventura textului ca aventură de viaţă, aşa cum ne-a învăţat marele, uriaşul domn blând şi molcom, şi inteligent, şi cu talent, şi cu umor hâtru care a fost Lucian Raicu din excepţionala carte pe nume Practica scrisului şi experienţa lecturii. Mai puneţi la socoteală aventura livrescă a şcolii de la Târgovişte şi cât de implicat existenţial au călătorit prin meleagurile textului şi ale textuării Radu Petrescu sau Mircea Horia Simionescu.
- Cum vedeţi postmodernismul? Scrierile dvs sunt postmoderniste?
- Totul este post-oricum, astăzi. Aş explica mai simplu pornind de la masa de scris: cum, adică, să scrii, dracului, păstrându-ţi autist ideile şi mizele textului ca aventură esenţială, şi cum anume să faci în aşa fel încât să fii mai aproape de cititor, să-l seduci fără să renunţi la ceea ce vrei de la ceea ce faci. Postmodernismul este o întrebare dificilă, uneori chinuitoare, o întrebare a crizei de status al creaţiei: cum anume să scrii fără să stai cu spatele la estetica în care crezi (dar şi!) fără să întorci spatele cititorului. Asemenea întrebare postmodernă este şi a profesorului de literatură contemporană: cum anume, dracului, să seduci studentul pentru poezia şi proza experimental-estetică, atât vreme cât el moţăie în mausoleul literaturii, împodobit cu jerbele funerare ale unor lucruri de-a gata. Cum adică, dracului, să-l scoţi din mausoleu şi să-l aduci în crâşma literaturii vii în care chelnerii, fie ei Ioan Es Pop, Dumitru Crudu sau Gălăţanu, îţi dau cu tava în capul tău de consumator. Iată câteva mize postmoderne care merită luate în seamă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
